Învățământul centrat pe elev. concepte, caracteristici, forme și metode de instruire specifice

Intoducere

Adaptarea educaţiei intelectuale şi morale la posibilităţile mintale ale fiecărui copil este o revendicare imperioasă a psihologiei contemporane cerută de dificultăţile crescânde pe care le întâmpină educatorii. Actualele condiţii de existenţă au afectat grav modul de viaţă şi de creştere al copiilor. Aderând prea devreme la curente de idei sau participând la activităţi care nu sunt potrivite vârstei lor, fiind obiectul unor solicitări sau preocupări cărora nivelul lor mintal nu le permite să facă faţă, înregistrează eşec după eşec.

Munca individualizată este un mod de predare care ţine seama de faptul că elevii se deosebesc unii de alţii, că fiecare prezintă particularităţi individuale în ceea ce priveşte gradul şi calităţile inteligenţei temperamentul şi caracterul.

Şcoala trebuie să aplice un tratament individualizat pentru fiecare caz particular. Tocmai de individualizarea tratamentului pedagogic aplicat elevilor ar trebui să se preocupe cu seriozitate şcoala, într-o epocă în care nu trebuie precupeţit nimic pentru a da fiecărui copil toate cunoştinţele pe care este capabil să şi le însuşească.

În legătură cu aceasta, remarcăm că educaţia copiilor cu nevoi speciale, până nu demult considerată ca imposibilă, s-a dezvoltat în mod remarcabil şi a obţinut rezultate la care nu ne-am fi putut gândi din ziua în care în această activitate au fost practicate metodele muncii individualizate, fiecare copil fiind tratat individual, în cunoştinţă de cauză. Învăţământul individualizat transformă radical atmosfera unei clase. Problemele de “disciplină” dispar, fiecare având o sarcină stabilită pe măsura posibilităţilor sale, pe care o efectuează în ritmul care îi convine. Practic, cauzele de dezordine sunt suprimate.

Practicat cu seriozitate – ceea ce înseamnă că învăţătorul trebuie să îşi cunoască foarte bine elevii pentru a alcătui fişele de lucru în legătură cu dificultăţile pe care le constată şi pentru a ţine seama de interesele lor – învăţământul individualizat, centrat pe elev este un excelent ajutător al învăţământului colectiv.

Activitatea de învăţare centrată pe elev

Activitatea de învăţare centrată pe elev necesită negocierea şi monitorizarea regulată a „contractelor de învăţare”. Astfel, elevii se pot concentra pe atingerea unor obiective individualizate. În cadrul acestei metode, elevii lucrează pe cont propriu, monitorizaţi şi ajutaţi individual de către profesor.Acest fapt necesită timp şi o administratre atentă; fiind necesară oferirea de oportunităţi suficiente pentru opţiuni de învăţare individuală, şi nu doar colectivă, cum era întâlnită în învăţământul tradiţional.

Modelul educaţioanal promovat în contextul actualei reforme a învăţământului corespunde unei pedagogii active şi interactive, unor practici pedagogice centrate pe elev şi pe activitatea de învăţare individuală sau colaborativă a acestuia. Faţă de învăţământul tradiţional, care considera că primordial este raportul profesor-cunoştinţe, în actuala reformă educaţională devine prioritar raportul elev-cunoştinţe. Noua viziune curriculară nu mai centrează acţiunea educaţională pe conţinuturi, ci pe formarea de competenţe educaţionale complexe şi variate: intelectuale sau cognitive, afectiv-atitudinale şi psihomotorii. Aşadar, principiul de bază în actualul context educaţional susţine necesitatea situării elevului şi a activităţii de învăţare şi formare a acestuia în centrul procesului educaţional. Şcoala şi curriculul ar trebui să ofere un cadru coerent şi flexibil, în care gândirea liber independentă, opinia liber exprimată şi argumentată să constituie dimensiuni definitorii.

În ceea ce îl priveşte pe elev, se consideră că acesta nu este un „sac gol”, pe care profesorul are datoria să îl „umple” cu noi şi noi cunoştinţe, pe care el să le depoziteze. Dimpotrivă, elevul este o individualitate, care vine în clasă cu propriile idei şi concepţii, cu prereprezentări formale fie în contextul vieţii cotidiene, pe baza informaţiilor din mass-media etc., fie în contexte formale în şcolă.

Concepţiile pot fi valorificate pe parcursul activităţii didactice; învăţarea, interiorizarea, asimilarea noilor concepte, nu înseamnă numai acumulare, nu se realizează numai în prelungirea achiziţiilor anterioare, ci mai ca ruptură, ca un conflict între vechi şi nou, graţie unor conexiuni şi ierarhizări de reţele conceptuale.

Gibbs (1992) dă o definiţie utilă a învăţării centrate pe elev. El afirmă că învăţarea centrată pe elev “oferă elevilor o mai mare autonomie şi un control sporit cu privire la disciplinele de studiu, la metodele de învăţare şi la ritmul de studiu” Această perspectivă subliniază caracteristicile fundamentale ale învăţării centrate pe elev, promovând ideea că elevilor trebuie să li se ofere un control sporit asupra învăţării prin asumarea responsabilităţii cu privire la:

• ceea ce se învaţă,

• modul cum se învaţă şi de ce,

• momentul când se învaţă.

O consecinţă importantă a acestei definiţii o reprezintă necesitatea ca elevii să îşi asume un înalt grad de responsabilitate în contextul învăţării şi să îşi aleagă în mod activ scopurile, precum şi să îşi administreze învăţarea. Ei nu se mai pot baza pe faptul că profesorul ori persoana care predă la clasă le va spune ce, cum, unde şi când să gândească. Ei sunt cei care trebuie să înceapă să o facă.

În sistemul de învăţământ românesc, cadrul activităţii educative şcolare şi extraşcolare constituie spaţiul capabil de a răspunde provocărilor societăţii actuale, în sensul în care conceperea flexibilă a acesteia permite o continuă actualizare a conţinutului învăţării şi a metodelor didactice centrate pe elev, precum şi o monitorizare şi evaluare de calitate a rezultatelor învăţării. Totodată particularităţile specifice facilitează implementarea noii abordării didactice prin care elevul devine resursă, producător, lider de opinie, deci participant activ.

Pentru a stimula dezvoltarea cognitivă, spirituală, interpersonală şi socială, activitatea educativă şcolară şi extraşcolară are mereu în atenţie nevoia de adaptare la cerinţele individuale, diverse ale tuturor copiilor, la interesele de cunoaştere şi potenţialul lor. Contextele create de diversele modalităţi de concretizare a acestui tip de educaţie: proiecte, manifestări punctuale, aplicaţii tematice etc, oferă posibilitatea abordărilor interdisciplinare, cross-curriculare şi transdisciplinare, exersarea competenţelor şi abilităţilor de viaţă într-o manieră integrată, de dezvoltare holistică a personalităţii.