Modalități de Lucru cu Elevii Capabili de Performanțe Superioare

INTRODUCERE :

De-a lungul timpului, diferitele forme de identificare a copiilor supradotaţi s-au dovedit a fi dependente de modul în care au fost recunoscute şi promovate talentele, abilităţile sau performanţele umane de către o societate ori alta.

În Sparta supradotarea era apreciată în funcţie de aptitudinile sportive, datorită valorizării la cel mai înalt nivel a calităţilor de ordin militar. În Atena se asigura o educaţie specială numai băieţilor din clasele sociale superioare, prin predarea cititului, scrisului, aritmeticii, istoriei, exerciţiilor fizice. În China copiii şi tinerii supradotaţi erau selectaţi şi educaţi la Curtea Regală. În Japonia copiii samurailor primeau o educaţie specială bazată pe filozofia lui Confucius ce includea predarea artelor marţiale, istoriei, compoziţiei, caligrafiei şi educaţiei morale.

Începând cu secolul al XIX-lea interesul public faţă de supradotaţi creşte datorită fenomenului cunoscut sub numele de "copiii prodigioşi". Exemplele celebre se referă la Karl Witte care a obţinut la 14 ani titlul de doctor în filosofie la Universitatea din Leipzig, la Christian Heinrich Heiniken ("miracolul din Leipzig") care la 4 ani citea în limba germană şi franceză, cunoscând deja 500 de propoziţii în limba Latină sau Sir Francis Galton întemeietorul analizei ştiinţifice a supradotării şi considerat un copil precoce.

Toate aceste fenomene au provocat modificări în structura sistemului de învăţământ din diferite ţări: organizarea unor clase speciale, gruparea elevilor în funcţie de abilităţi, includerea unor noi discipline şcolare, adaptarea predării la ritmul de învăţare a copiilor supradotaţi, accelerarea studiilor. În 1866 la New Jersey este iniţiat un sistem accelerator pentru supradotaţi, iar în 1870 W.T. Harris, directorul unei şcoli din St. Louis, inaugurează un program pentru elevii care aveau posibilitatea de a absolvi un an scolar în 6 luni, fiind încadraţi în clasa imediat superioară în timpul aceluiaşi an şcolar. În 1891 se aplică un alt proiect educaţional "double track plan" care permitea copiilor strălucitori să parcurgă 6 clase în 4 ani. În timpul primului război mondial, Moede şi Piorkowski, doi cunoscuţi psihologi, se ocupa de selecţia supradotaţilor. În 1946 în SUA ia fiinţă prima asociaţie pentru copiii supradotaţi (American Association for Giften Children), în acelaşi an educatoarea Ruth Strang - fondatoarea primei organizaţii nonguvernamentale pentru copiii supradotaţi - având cea dintâi iniţiativa de educaţie particulară.

Cap.1: TEORII ŞI MODELE ALE SUPRADOTĂRII

Interesul pentru copiii inteligenţi şi talentaţi s-a manifestat încă din Antichitate, primul studiu sistematic îi aparţine lui Francis Galton în 1869.

Definiţiile sunt grupate în categorii: obiective, descriptive, comparative. În definiţiile obiective, supradotarea este identificată după performanţele din testele de inteligenţă. În definiţiile descriptive sunt prezentate caracteristicile supradotării şi momentul apariţiei acestora. În definiţiile comparative, principalul reper îl constituie clasificarea indivizilor fie după coeficientul intelectual, fie după rezultatele şcolare, fiind consideraţi supradotaţi cei care ocupa primele locuri în ierarhia performanţelor umane.

Indiferent de criteriul de clasificare, există cateva elemente comune tuturor definiţiilor:

a). criteriile de identificare: reprezentate prin rezultate deosebite la teste şi performanţe superioare în situaţii de viată (muncă scolară, cercetarea ştiinţifică) ;

b). raportarea supradotării la un cadru psihologic, educaţional, individual sau grupal;

c). locul central al abilităţii cognitive;

d). transformarea abilităţilor cognitive latente în realizări datorită susţinerii motivaţionale;

e). recunoaşterea socială a abilităţilor cognitive în funcţie de performanţe.

Multitudinea de definiţii apărute pană în anii `70 au condus la conceptualizarea supradotării sub forma teoriilor şi modelelor (Cohen, Ambroise, 1993; Hany, 1993; Sternberg, 1987). În lucrarea lui Sternberg şi Davidson din 1987 sunt prezente 17 teorii ale supradotării.

Teoriile implicite reflectă concepţia despre supradotare şi caracteristicile copilului supradotat. Cele explicite prezintă componentele supradotării, din punct de vedere psihologic sau educaţional, pot fi testate, însă datele empirice le pot distorsiona uşor. În categoria teoriilor implicite se încadrează teoria psihosocială elaborată de Tannenbaum (1983, 1987, 1988), care explică patru tipuri de talente specifice adultului. Teorii explicite ale dezvoltării supradotării: Gruber, Siegler, Kotovski, Davidson (rolul creativităţii), Feldman 1987 (studiul copiilor prodigioşi).

Cap.2: CARACTERISTICILE "COPILULUI SUPRADOTAT"

Copilul supradotat dispune de anumite caracteristici ce ies în evidenţă în funcţie de criteriile de identificare de mai jos :

a). Caracteristici în planul învăţării: reprezentate de un vocabular avansat pentru nivelul de vârstă / nivelul şcolar, interes pentru lectură, rapiditate în învăţare, aptitudinile academice se referă la domenii ca matematică, fizică, chimie.

b). Caracteristici motivaţionale: reprezentate de perseverenţă în efectuarea temelor, perfecţionism, gândire critică.

c). Caracteristici în planul creativităţii: sporită pentru un număr mare de aspecte, originalitate în rezolvarea problemelor şi în asocierea ideilor.