Pedagogia și desăvârșirea profesională

CAP. 1 COMPLEMENTARITATEA DEMERSULUI CAUZAL SI A CELUI FINALIST ÎN EXPLICAREA ACTIUNII EDUCATIONALE

Principiul potrivit caruia a cunoaste un fenomen inseamna a-i descifra cauzele nu exprima pe deplin resorturile explicative ale devenirii in intelegerea originii fenomenelor, nu epuizeaza sensul explicativ in intensiunea si extensiunea sa. Pentru unele dintre ele, demersul cauzal urmeaza sa fie intregit cu cel finalist. Evident ca acesta din urma isi are ratiunea numai acolo unde avem de-a face cu actiuni constiente care, prin specificul lor, isi propune in mod deliberat atingerea unor scopuri, intreaga lor desfasurare fiind orientate in directia atingerii lor.

Dupa cum am demonstrat pana aici si vom demonstra si in continuare, educatia se inscrie in categoria unor asemenea actiuni.

Explicatia cauzala se concentreaza asupra intrebarii “de ce?”, pe cand cea finalista asupra intrebarii “pentru ce?”sau “in ce scop?”. Ca fenomen social educatia este determinate de anumite conditii sociale si nationale, interrelatiile ce se stabilesc intre societate si educatie sunt de natura cauzala si functionala.Cunoasterea lor presupune cu necesitate adoptarea demersului cauzal-functional. Ca actiune,

Educatia este rezultatul interactiunii complexe dintre agent si receptor prin care se infaptuieste in mod constient dezvoltarea personalitatii umane.Cunoasterea mecanismelor interne ale acestei dirijari premeditate reclama cu necesitate un demers finalist. De ce trebuie sa actioneze intr-un fel sau altul agentul actiunii este o intrebare care nu poate fi explicata independent de scopurile deliberate pe care si le propune; dupa cum cunoasterea acestora din urma nu inseamna respingerea substraturilor motivationale ale actiunii sale, rezultat al constientizarii unor imperative sociale preexistente.

Obiectivele actiunii educationale desemneaza starea finala dorita .Prin continutul lor aceste obiective sunt expresia directa a unei comenzi sociale. In consecinta, desfasurarea actiunii educationale presupune raportarea permanenta la social pentru a-i descifra geneza si la finalitatile propuse pentru a-i cunoaste sensul si evalua efectele.

Pe de o parte educatia este un instrument al societatii, iar pe de alta parte este o actiune care desfasurandu-se in mod constient ofera camp deschis manifestarii factorilor subiectivi care tin de personalitatea celor doi poli, agentul si receptorul.

1.1 PEDAGOGIA-STIINTA POZITIVA SI FILOSOFICA A EDUCATIEI

Din cele prezentate pana aici desprindem ca educatia nu reprezinta un obiectiv exclusiv al pedagogiei, ea intrand in sfera de reflectie si a altor stiinte, unele dintre ele fiind de acum constituite, altele aflandu-se intr-un proces de constituire. Fiecare din aceste stiinte abordeaza fenomenul educational dintr-un unghi propriu relevandu-i anumite trasaturi si circumscriindu-i locul in ansamblul celorlalte fenomene sociale. Ca atare, se impune relevarea unghiului de vedere din care pedagogia studiiaza educatia. Complexitatea unui asemenea demers rezida in multiplicitatea conexiunilor pe care educatia le are cu celelalte fenomene sociale ce au functie educativa sau cu fenomenele psihice ce pot explica aceste functii.

Avand in vedere particularitatile actiunii educationale putem estima ca pedagogia este o stiinta pozitiva si filosofica in acelasi timp. Orice stiinta pozitiva are in vedere realul concret si urmareste sa surprinda relatiile de tip cauza-efect.Acest real concret este constituit din fapte si fenomene observabile, iar adevarurile la care se ajunge se preteaza verificarii. Ea descrie si explica deci, in limitele demersului metodologic cauza-efect, relatiile si interdependentele dintre elementele existentei reale, concrete.Or, structura interna a educatiei precum si relatiile ei cu alte fenomene se incadreaza cerintelor acestui demers, pedagogia fiind din acest punct de vedere, o disciplina pozitiva.

Ca domeniu al existentei socio-umane educatia include si elemente contingente, posibile, care nu se supun unei observari si verificari nemijlocite.Este vorba de acele componente care-i imprima actiunii educationale un sens teologic, depasind granitele unui demers stiintific pozitiv. Prin toate acestea, educatia intra in sfera demersului filosofic. Reflectiile asupra volorii si implicatiilor finalitatilor actiunii educationale asupra desfasurarii ei ii confera pedagogiei si statutul de stiinta filosofica.

Demarcatia intre cele doua categorii de informatii cu care opereza pedagogia este relativa. Ponderea oscileaza de la o ramura la alta.Daca pedagogia generala este o ramura preponderent filosofica, pedagogia scolara este preponderent pozitiva, operationala.Cunostintele pozitive genereaza si confirma reflectiile filosofice, dupa cum acestea din urma deschid perspective pentru noi investigatii pozitive.

Specificitatea obiectului impune deci modalitatea abordarii lui.Educatia fiind in acelasi timp o existenta reala si contingenta, in mod inevitabil pedagogia va fi concomitent o disciplina pozitiva si filosofica. Suprasolicitarea uneia sau alteia di cele doua atribute conduce spre o abordare pozitivista sau speculative a educatiei.

Subliniind toate acestea nu am delimitat, insa, perspectiva din care pedagogia studiiaza fenomenul educational pentru a o diferentia de celelalte stiinte in preocuparile carora intra si educatia.

Fata de aceasta situatie consideram ca perspectiva pedagogica de abordare a educatiei se inscrie in limitele a doua coordonate fundamentale si complementare :cea a finalitatii actiunii educative si cea a tehnologiei realizarii sale. Referitor la coordonata finalitatii, pedagogia vizeaza transpunerea comenzii sociale intr-un sistem de norme si principii pedagogice a caror respectare va asigura formarea acelui tip de personalitate solicitat de conditiile prezente si viitoare ale societatii;in timp ce coordonata cealalta, a tehnologiei, indica modalitati concrete de transpunere in practica a ceea ce este implicat in normele si principiile pedagogice elaborate.Pedagogia este stiinta care, in conformitate cu propria sa logica, decide asupra finalitatii actiunii educationale,in concordanta cu un sistem de valori sociale, asigurand totodata mijloacele necesare transpunerii in practica a acestei finalitati. Metamorfozarea comenzii sociale in concepte, norme si principii pedagogice, corelata cu posibilitatea tehnologica a infaptuirii lor practice, constituie, deci, viziunea proprie pe care pedagogia o are asupra educatiei, prin care se delimiteaza de celelalte stiinte care au acelasi obiect. Desigur, aceasta viziune se clarifica si se adanceste pe baza datelor pe care ni le ofera toate aceste stiinte cu acre pedagogia colaboreaza, fara insa ca prin aceasta sa se produca o substituire de planuri si o restrangere a propriei arii de cuprindere.