Portofoliu pedagogie

CAPITOLUL I

RELAȚIA PROFESOR-ȘCOALĂ

1.1. Rolul profesorului în școală și societate

În România, primele așezăminte de tip școlar au apărut pe lângă mănăstiri, numite și „școli de chilie”. Acestea aveau ca scop învățarea limbii slavone care era necesară la întocmirea documentelor și corespondenței oficiale. În aceeași perioadă au apărut și primele forme ale învățământului profesional. În acestă perioadă, rolul profesorului se rezuma la a oferi o educație preponderent religioasă și câteva materii de bază: scrisul, cititul, operații aritmetice de bază. Pentru elevii din acea perioadă, învățatul era considerată o pedeapsă, deoarece copii erau aleși după anumite criterii și prinși cu arcanul pentru a fi duși la scoală.

După sec. al - XIX – lea, prin bunăvoința domnitorilor, sistemul educațional se dezvoltă prin deschiderea unei rețele vaste de școli primare și gimnaziale, școli secundare și de meserii, academii. Din această perioadă, rolul profesorului se transformă în acela de a preda și a învăța materiile de specialitate, de a educa generațiile viitoare.

În prezent, școala este locul formării și dezvoltării aptitudinilor școlare ale fiecărui copil în parte, precum și locul de manifestare a aptitudinilor didactice ale dascălului. Necesitatea de a transforma meseria de dascăl în profesie de cadru didactic a fost impusă de faptul că la nivelul fiecărui stat educația reprezintă o prioritate națională, ce are ca obiectiv principal elaborarea unei politici educaționale pe baza căreia sunt pregătite pentru viață generațiile viitoare. Activitatea educațională este complexă, orientată, adaptată, dinamică și flexibilă pentru a stimula idealul fiecărui om, adică acela de a deveni element activ al vieții sociale.

Activitatea didactică a profesorului modern depășește evidențierea unor calități personale ale acestuia apreciate în termeni de: vocație, talent, măiestrie, prin faptul că presupune însușirea unui sistem complex de cunoștiințe teoretice, formarea unor deprinderi, abilități, competențe, calități și asumarea unor roluri, într-o manieră riguroasă și controlată, ceea ce reprezintă profesionalismul său.

Analiza structurală a personalității profesorului a fost realizată de către cercetători, luând în considerare influența factorilor interni și a celor contextual-situaționali care au efect asupra evoluției sale, în cadrul socio-cultural specific și prin realizarea obiectivelor instructiv-educative, ceea ce constituie o abordare integrală, unitară, care îmbină maniera structurală cu cea funcțională.

De-a lungul timpului, specialiștii au încercat să contureze modelul ,,profesorului ideal”, prin care să prezinte într-o manieră sintetică totalitatea trăsăturilor și a calităților personale, necesare unui bun specialist. A fost subliniat faptul că, pe lângă caracterul înnăscut și dobândit al cadrului didactic, este necesară și dobândirea unui sistem complex de competențe, care să facă posibilă obținerea de plus valoare în activitatea sa de predare-învățare.

Cel mai frecvent aplicat criteriu de stabilire a modelului ,,profesorului ideal” este cel de eficiență în activitatea de predare-învățare, definită în termeni de conduită așteptată și realizată de către elevi. Principala calitate a acestui model, din punct de vedere structural, a fost considerată compatibilitatea dintre ,,vocația pedagogică” și ,,a te simți chemat, ales pentru această sarcină și apt pentru a o îndeplini”. Vocația pedagogică presupune: ,,iubire pedagogică”, certitudinea valorilor social-culturale, conștiința responsabilității față de copii, față de țară și față de umanitate, în general.

Alte însușiri ale ,,profesorului ideal” sunt de ordin: fizic (sănătatea, integritatea fizică, prezența agreabilă, ținuta decentă), intelectual (inteligența, spiritul de observație, memoria bună, imaginația bogată), afectiv ( empatia, generozitatea, pasiunea, entuziasmul), volitiv (fermitatea, perseverența, consecvența, răbdarea), moral (modestia, onestitatea, corectitudinea) etc.

Studiile efectuate asupra eficenței activității didactice au evidențiat faptul că există legături între trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic, referitoare la structurile psiho-comportamentale, și structurile motivaționale ale elevilor, respectiv :

 afecțiune, înțelegere, prietenie în opoziție cu distanțare, egocentrism și mărginire;

 responsabilitate, spirit metodic, acțiuni sistematice în opoziție cu șovăiala, neglijența, lipsa de planificare;

 stimularea, imaginația, entuziasmul în opoziție cu inerția și rutina.

Alte calități necesare profesorului sunt :

- capacitatea de a dialoga;

- capacitatea de a informa obiectiv și de a comunica cu ușurință;

- atitudinea critică și non-dogmatică;

- virtuți civico-democratice;

- cunoașterea logicii și a structurii disciplinei pe care o predă;

- planificarea dezvoltării personale;

- preocuparea de autoperfecționare;

- interacțiunea optimă cu alte persoane;

- încrederea în sine, etc.