Prevenirea insuccesului școlar

ARGUMENT

Problema insuccesului şi a succesului şcolar i-a preocupat pe mulţi dascăli, părinţi, dar şi pe unii elevi. Aceştia s-au întrebat ,,De ce acest copil nu poate aă înveţe mai bine?”, ,,De ce nu-i place la şcolaă?”, ,,Ce trebuie să fac eu ca părinte sau profesor să-l îndemn spre învăţătură?”. Unii, însă şi-au pus întrebări precum: ,,Ce-i determină pe unii copii să înveţe?”, ,,De ce acest copil are succes şcolar sau de ce are note bune?”, ,,Cum s-a produs această dorinţă de a învăţa şi de a fi un viitor om intelectual?”etc. Aceste întrebări pot continua pentru că numărul lor este mare. Au fost cercetători care au dorit să afle răspunsul la aceste întrebări. Multe dintre ele au fost descoperite, unele sunt pe punctul de a se descoperi, însă pentru toate acestea este nevoie de timp şi mulă muncă.

Se fac teste, se urmăreşte evoluţia copilului, se vorbeşte cu familia (pentru a vedea din ce fel de familie provine), se analizează modul de predare al cadrelor didactice (pentru a constata eventualele lipsuri), toate, ajungând la descoperirea întrebării ,,De ce unii copii, indiferent de vârstă, au succes pe plan şcolar, iar alţii nu?”

În lucrarea de faţă şi cu ajutorul surselor bibliografice am încercat să găsesc un răspuns cât mai apropiat de această întrebare, dar şi la întrebările deja amintite, să găsesc cauzele şi eventualele preveniri ale insuccesului.

Frecvenţa cu care se produce „eşecul şcolar” în mediile şcolare şi, mai ales aspectul de fenomen cronicizat pe care el poate să-l dobândească determină să fie privit cu mare responsabilitate. Experienţa personală atestă această afirmaţie şi mi-a insuflat dorinţa de a dobândi o bună pregătire de specialitate pentru a dispune de competenţa psiho-pedagogică necesară în stabilirea factorilor şi metodelor cele mai adecvate de redresare a insuccesului şcolar.

Cadrul didactic indrumă activitatea elevului, conducându-l pe drumul intortochiat, dar ascendent, al formării personalităţii sale. Necesitatea adaptării activităţii şcolare la particularităţile individuale ale elevului este incontestabilă, ea permiţând optimizarea randamentului şcolar. Dar, reuşita şcolară a elevului nu poate fi inţeleasă de către invăţător fără cunoaşterea temeinică a cerinţelor psihologice ale activităţii şcolare. Profesorul trebuie să cunoască natura şi modul de desfăşurare a proceselor psihice implicate în studierea obiectelor predate.

Analiza psihologică a activităţii şcolare permite identificarea acelor capacităţi pe care trebuie să şi le formeze elevul pentru a se adapta cu succes mediului şcolar.

CAP. I. REUŞITA ŞCOLARĂ

1.1 Perspectiva asupra reuşitei şcolare

Trăim într-o lume a excepţionalului, în care mediocrul nu are nici o şansă de afirmare, susţinea, cândva, cu referire la contemporanii săi marele gânditor Lucian Blaga.În căutarea stării de excepţionalitate, într-o continuă încercare de a ieşi din anonimatul condiţiei de fiinţe obişnuite, mulţi dintre semenii noştri se găsesc într-o goană perpetua după succes.

Componentă importantă a existenţei noastre-succesul s-a impus în calitate de reper axiologic, dar şi de criteriu acţional şi, aproape fără excepţie, cu toţi îl căutam, indiferent de formă particulară sub care îl concepem. Succesul trebuie văzut nu doar că o reuşită unică, singulară, care, eventual ne permite atingerea unui scop, ci este un sistem care asigura şi susţine perpetuarea reuşitelor ( Stan,L., 2004).

Conceptul de succes şcolar este utilizat în sensul de reuşită şcolară şi se referă la performanţele superioare obţinute de elevi în învăţarea şcolară, performanţe care se raportează la cerinţele programelor de învăţământ. Din punct de vedere psihologic succesul exprima concordanţă dintre cerinţele faţă de elev şi rezultatele obţinute, dintre posibilităţile şi aspiraţiile lui (Măgât Cândea ,A., 2003).

Succesul, sau reuşita şcolară este considerat de regulă că o confirmare, o recunoaştere, o recompensare socială a unei conduite performante la învăţătură.

Succesul în şcoală, ca şi în viaţă, presupune obligatoriu o conduită a scopului, autocunoaşterea, valorificarea propriilor calităţi şi lupta continuă pentru depăşirea limitelor (Potolea D. 2008).

În sfera activităţii educative a secolului XXI se vehiculează insistent ideea succesului, a reuşitei şcolare, deşi, în anii ’70, dezbaterile asupra şcolii invocau mai mult eşecul, nereuşită şcolară (Jigau M. 1998). Succesul şi eşecul şcolar sunt asociate cu un ansamblu amplu de elemente constitutive ale activităţii educative. Acest fapt a determinat, de altfel, constituirea pedagogiei succesului, că ramură de sine stătătoare între diviziunile sistemului ştiinţelor educaţiei (Negreţ Dobridor,I., 2005). Pedagogia succesului se constituie că studiu al tuturor ipostazelor reuşitei în activitatea şcolară: succesul elevului/reuşita şcolară, succesul cadrului didactic, succesul procesului de învăţământ, al metodelor/strategiilor didactice, al şcolii ca atare, al reformelor şcolare etc.

Liliana Stan, universitar şi pedagog cu experienţă, se opreşte într-o foarte recentă carte, asupra unei tematici de actualitate: căutarea succesului (şcolar) prin intermediul mijloacelor şi procedeelor educaţiei moderne. Devenită obiectiv fundamental al existenţei, “reuşita schimba modurile tradiţionale de concepere a realizării în viaţă şi, implicit, imprima o anumită dinamica accepţiei acordate succesului educaţional, în general, succesul în şcoală, în particular” ( Stan,L., 2004).

Plecând de la o multitudine de teoretizări ale succesului, propuse de gânditori mai mult sau mai puţin celebrii (Carnegie, Covey, Colwell, Goleman, Adler, Manz) autoarea Liliana Stan ne pune în faţa unei sugestii extrem de generoase, care ne-a atras atenţia încă de la începutul lucrării. Indiferent de domeniul în care se manifestă, sensul noţiunii de succes este acelaşi, oamenii îl doresc cu înverşunare şi, odată deprins gustul succesului vor fi în căutarea lui toată viaţa.

Accepţia de bază a succesului şcolar, precum şi a succesului în general, este greau de indicat, deoarece nici un autor nu se raportează la o “definiţie” consacrată sau larg vehiculată. Dimpotrivă cele mai multe analize conţin ideea relativităţii înţelesurilor variabilelor respective; Guy Missoum, de exemplu, precizează că nefiind un sinonim pentru perfecţiune, reuşita constituie “un concept fundamental relativ”, şi şi nu unul absolut (Missoum,G., 2003).

T. Kulcsar (1978) considera că succesul şcolar presupune starea de concordanţă stabilită între capacităţile şi interesele celui care învaţă şi exigentele şcolare formulate şi prezentate lui prin diferite metode instructive -educative.

Pentru Ioan Nicola, definirea succesului şcolar se realizează luând în calcul, pe de o parte, rezultatele elevului (semnalate ca randament sau performanta), iar pe de altă parte, realitatea solicitărilor obiective la care este supus elevul.Rezultatele obţinute de către elevi se obiectivează în comportamentul verbal şi nonverbal; pe baza detectării şi înregistrării lor se poate identifica randamentul şcolar, se indica performanţele activităţii şcolare sau se evidenţiază eficienţa muncii elevilor.De altfel, Ioan Nicola (2003) sesizează faptul că interesul pentru succesul şcolar se manifestă în contextul preocupărilor sociale din ce în ce mai accentuate legate de eficienţa procesului de învăţământ. Determinarea corectă a succesului şcolar, solicita luarea în considerare şi a posibilităţilor interne ale elevului, întrucât, “un rezultat evaluat cu nota 7 se înscrie în limitele succesului pentru un elev cu posibilităţi mari”.În consecinţă, personalitatea elevului “conferă specificitate manifestărilor de succes sau insucces în activitatea de învăţare (Nicola I., 2003). Astfel succesul exprima adecvarea sau concordanţă dintre nivelul dezvoltării psihofizice a educatului şi solicitările, obiective formulate pentru elev în cadrul procesului de învăţământ.