Rolul jocului la copilul de clasa I

„Înţelepciunea e a ta numai când o dai altora”

(Nicolae Iorga)

O stea norocoasă a vrut ca jocul să fie „o floare” pentru copil, o floare care-l vrăjeşte prin parfumul, culoarea sau forma sa.

De aceea programul zilnic aduce permanente schimbări impuse de ponderea pe care o are acum şcoala, schimbări ce nu diminuează dorinţa de joc a copilului, deoarece, aşa cum remarca A.Pessel în L’enfant de 5 – 10 ans, jocul rămâne o problemă majoră în timpul copilăriei. Plăcerea funcţională ce marchează traiectoria jocului va crea o nouă formă de interes.

Un joc bine pregătit devine un joc de educaţie, indirect. Astfel fiecare joc are un scop în sine, o structură şi reguli sub forma unor succesiuni ordonate. Ch.Buhler scria: „Copilul care construieşte ceva cu un material învaţă să accepte şi să îndeplinească o datorie”.

Intre joc şi muncă stă un raport mutual, jocul fiind vestibulul natural care conduce spre muncă, spre disciplină, spre activitatea de grup. Activitatea ludică oferă învăţătorului prilejul de a cunoaşte copiii în alt context şi dintr-un alt unghi.

Eficienţa jocului didactic depinde de felul în care învăţătorul ştie să asigure o concordanţă între tema jocului şi materialul existent, de felul în care ştie să folosească cuvântul ca mijloc de îndrumare a elevilor, fără să neglijeze recompensa. Pentru copil, aproape orice activitate este joc: „Jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii. Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică cere să respire şi, în consecinţă, să acţioneze”, spune Claponde în „Psyhologie de l’enfant”. Bucuria, divertismentul, destinderea şi satisfacţia se vor instala pe chipul elevilor, fortificând energiile intelectuale şi fizice ale acestora. Schiller scria: „Omul nu este întreg decât numai atunci când se joacă”. Jocul are la copil rolul pe care munca îl are la adult. Aşa cum adultul se simte bine prin lucrările sale, tot aşa şi copilul se simte mare prin succesele sale ludice. Istoria jocului infantil este şi istoria personalităţii care se dezvoltă şi cea a voinţei care se formează treptat.

Postulatul creşterii autonomiei elevilor în procesul de însuşire a limbii este una din manifestările modificărilor din didactica actuală cu orientare comunicativă.

Jocul reprezintă la vârsta mică un adevărat sanctuar al candorii, al purităţii şi a valorii.

EDUCATIA DIN CICLU PRIMAR – PARTE COMPONENTĂ A EDUCATIEI

1.Educaţia din ciclul primar – parte componentă a educaţiei permanente

Educaţia permanentă a devenit o cerinţă pentru toate tipurile şi nivelurile sistemului de învăţământ de la cel preşcolar până la cel al adulţilor.

Dezvoltarea accelerată a societăţii în toate compartimentele ei, diversificarea şi amplificarea informaţiilor în toate domeniile, schimbările mediului social, cultural, profesional impun cu necesitate educarea „candidaţilor la umanitate” pentru a fi inventivi, inovativi, îndrăzneţi, capabili să facă faţă permanent noilor provocări. Adaptarea socială şi profesională presupune un proces continuu de învăţare.

Pregătirea pentru învăţare continuă, începe în copilărie, când se dobândesc primele comportamente intelectuale, afective sau volitive. A învăţa să înveţi, a dori să ştii, a dori să faci, a dori să te perfecţionezi devin treptat principii pentru tot parcursul vieţii.

„Educaţia permanentă reprezintă capacitatea acţiunii educaţionale de integrare funcţional-structurală a tuturor dimensiunilor şi formelor educaţiei la nivel longitudinal şi transversal, pe tot parcursul vieţii şi în fiecare moment”.

Obiectivele ciclului primar, cu precădere ale ciclului de achiziţii fundamentale, se subordonează acestei direcţii.

În această perspectivă pedagogică şi socială, conţinuturile şi formele educaţiei asigură valorificarea resurselor fiecărei „vârste”, menţinerea unei atitudini motivaţionale pozitive faţă de instruire şi autoinstruire.

2.Problematica debutului şcolarităţii

a)Copilăria nu este o perioadă uniformă, omogenă. Intrarea în şcolaritate se subsumează caracteristicilor de profil ale unei faze speciale. În lumea specialiştilor (psihologi, pedagogi), a oamenilor şcolii, a părinţilor, s-au purtat vii dezbateri cu privire la vârsta de debut a şcolarităţii. Delimitarea acestei vârste are importanţă, întrucât ea marchează limitele până la care se întinde învăţământul preşcolar. Studiile comparative ale sistemelor de învăţământ din Europa şi din alte continente arată că, în marea majoritate a ţărilor, vârsta începerii instruirii şcolare este 6-7 ani. Acelaşi lucru îl confirmă şi datele psihologiei privind dezvoltarea copilului, care afirmă că nivelul dezvoltării intelectuale pe care se bazează instruirea şcolară, condiţiile necesare pentru debutul şcolar, sunt construite în jurul vârstei de 6-7 ani.