Serviciile Educaționale Publice Japoneze

Japonia este una dintre ţările cu cele mai mari rate de aflabetism din lume – aproximativ 93% dintre elevi reuşesc să fie admişi la liceu şi, aproape toţi, absolvesc.

Totuşi, acest procent este în scădere datorită schimbărilor de natură demografică (numărul nou-născuţilor scade iar speranţa de viaţă creşte) care favorizează procesul de îmbătrânire a populaţiei, În consecinţă, numărul elevilor este în scădere, numărul locurilor oferite de către instituţiile de învăţământ depăşind cererea. Astfel, a crescut competiţia unităţilor de învăţământ pentru atragerea elevilor. În acelaşi timp, s-au luat măsuri pentru “relaxarea” regulilor privind admiterea studenţilor străini la universităţile japoneze.

Cap. 1. Scurt istoric

Educaţia formală în Japonia a început o dată cu adoptarea culturii chineze în secolul VI. Printre disciplinele predate se numărau învăţături budhhiste şi confucianiste precum şi ştiinţe, caligrafie, venerare şi literatură. Oficialii din învăţământ erau aleşi printr-un sistem de examinare implementat la nivelul întregului imperiu. Totuşi, cu timpul, oficialii din învăţământ, care deţineau o poziţie privilegiată, nu au mai fost numiţi în urma examinării ci pe baza eredităţii.

Mai mult, ascensiunea clasei militare, între anii 1185 – 1333 a diminuat din importanţa acordată educaţiei, cu toate că templele budhhise au rămas în continuare centre de educare.

Situaţia s-a schimbat in perioada Edo (1603 - 1867) când forţa militară nu mai era considerată de către daimyo ca fiind singura modalitate de obţinere a puterii politice, ci puterea economică. Astfel, a crescut nevoia de educaţie în domeniul economic şi agricol. La educaţie aveau acces, în special, nobilimea şi negustorii bogaţi care angajau instructori privaţi. Cu toate acestea, la temple se ofereau servicii educaţionale şi populaţiei sărace.

Începând cu anul 1868, Japonia a trecut la preluarea unor sisteme educaţionale vestice pentru a deveni o naţiune puternică şi modernă. Totodată, studenţi şi cadre didactice aveau posibilitatea de a studia în străinătate, în timp ce profesorilor străini li se ofereau posturi în cadrul noilor universităţi şi academii militare japoneze. Curicula era construită astfel încât să promoveze valorile morale, loialiatea faţă de stat, obedienţa şi prietenia. Iniţial se prevedeau ca invăţământul obligatoriu să dureze patru ani, apoi această perioadă a fost extinsă la şase ani. De asemenea, numărul profesorilor străini angajaţi a început să fie diminuat.

Popularitatea crescândă a militarismului a condus la angajarea unor cadre militare pentru a preda în şcoli, considerându-se că o astfel de măsură va pregăti poporul japonez de război. Totuşi, după înfrângrea suferită în Al doilea Război Mondial, s-a realizat o reformare a învăţământului, pe baza modelului american, în vederea înlăturării militarismului din şcoli şi “democratizarea” Japoniei. Tot în anul 1947, a fost instituit învăţământul obligatoriu de nouă ani – până la vârsta de 15 ani.

Cap. 2. Structura sistemului educaţional

Sistemul educaţional japonez este reglementat şi administrat de către Ministerul Educaţiei, Culturii, Sporturilor, Ştiinţei şi Tehnologiei (MEXT).

Spre deosebire de ţările vestice, anul şcolar în Japonia începe în luna aprilie şi se termină în luna martie. Activităţile şcolare sunt structurate în trei trimestre separate de două vacanţe scurte primăvara şi iarna, şi de o vacanţă de o lună vara (iulie – august). Orele se ţin de luni până vineri sau de luni până sâmbătă, depinzând de şcoală, în intervalul 08:30 – 15:30. Durata unei ore de curs variază 45 de minute (şcoala primară) şi 50 de minute (de la învăţământul secundar în sus) cu pauze de 10 minute.