Afiliere, Atractie, Iubire

Nevoia de interacţiune socială

Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, ne am putea întreba dacă o viaţă de pustnic nu ar fi, măcar din când în când, mai simplă şi mai plăcută decât aproape inevitabila noastră convieţuire cu ceilalţi, printre care destul de multe persoane nu ne sunt de loc simpatice. Am avea o serie de avantaje certe: ne am face singuri programul, în funcţie numai de ceea ce ne place şi ne interesează; nu ne ar între¬rupe nimeni; nu ar trebui să ne acomodăm idiosincraziilor nimănui; nu am avea nici şefi care să ne mâhnească, să ne jignească ori să ne terorizeze, nici copii mici sau părinţi în vârstă, de care să ne simţim responsabili şi obligaţi moral să le acordăm sprijin şi asistenţă; nu ne ar cere nimeni să spălăm vasele murdare, să ducem gunoiul, ori să cumpărăm lapte şi pastă de dinţi în drum spre casă, chiar dacă nu avem nici un chef să o facem. Pe scurt, multe dintre motivele mărunte de iritare din viaţa cotidiană ar dispărea dacă i am evita pe ceilalţi.

Cu toate acestea, foarte puţini dintre noi ar prefera să trăiască în totală izolare, departe de oameni. Oricât de banală, prea des citată şi arhicomentată, ideea lui Aristotel, potrivit căreia ‘omul este un animal social’, se dovedeşte a fi pe deplin întemeiată, fiind susţinută atât de probe indirecte – efectele întotdeauna penibile ale izolării prelungite, cât şi de probe experimentale directe – menite să dovedească, dar mai ales să explice nevoia noastră de afiliere.

Efectele izolării

Putem înţelege cu destulă uşurinţă faptul că, imediat după naştere şi până în pragul adolescenţei, copiii au absolută nevoie de grija celor mari – în mod firesc, cei care le au dat viaţă. Lipsiţi de asistenţă, copiii mici nu ar putea supravieţui, căci sunt lipsiţi de mijloacele necesare autoconservării. Puţini îşi pot imagina însă efectele devastatoare sub aspect psihic ale izolării celor mici. Cazurile nefericite ale unor copii rătăciţi în păduri şi crescuţi de animale sau condamnaţi de nişte oameni ires¬ponsabili la solitudine absolută sunt extrem de grăitoare în acest sens. Iată două astfel de cazuri, relatate (în 1949) de către Davis. Anna a fost ţinută într o încăpere fără ferestre, imobilizată într un scaun şi cu mîinile legate, drept pedeapsă pentru a fi fost un copil nelegitim. Când a fost descoperită de către autorităţi, s a crezut că este surdă şi oarbă. Ulterior, s a constatat că auzul şi văzul îi erau intacte. Cu mare greutate, fetiţa a învăţat să comunice în propoziţii scurte şi, înainte de a muri la numai zece ani, era capabilă să îşi rezolve singură nevoile corporale elementare şi să înţeleagă nişte mesaje simple. Isabelle şi a petrecut primii ani de viaţă într o cameră întunecată, dar în compania mamei sale surdo-mute. Primii specialişti care au examinat o au crezut că fata este surdă şi retardată mintal. Cu toate acestea, ea nu numai că a învăţat ulterior să vorbească, ci a şi evoluat suficient din punct de vedere intelectual pentru a reuşi să îşi încheie studiile liceale. În cazul Isabellei, prezenţa mamei sale – chiar dacă ea însăşi handicapată şi neputându i acorda îngri¬jirea firească din cauza condiţiilor de recluziune – s a dovedit salutară, astfel încât fetiţa, spre deosebire de Anna, a putut fi, în mare parte, recuperată. Nu acelaşi lucru se întâmplă, de regulă, în cazul copiilor crescuţi de animale şi regăsiţi după câţiva ani petrecuţi în sălbăticie. Cel mai adesea, aceşti copii nefericiţi îşi însuşesc modul de viaţă şi comportamentul animalelor care i au crescut (lupi sau primate), fără a mai putea fi deprinşi să utilizeze limbajul articulat, să gândească logic şi să adopte comportamentul uman, sfârşindu şi zilele după scurt timp petrecut „în captivitate“.

Izolarea poate avea efecte sufleteşti dramatice şi în cazul persoanelor mature, fapt dovedit de relatările celor care au supravieţuit unor lungi perioade de reclu¬ziune – voluntară sau fortuită: exploratori, alpinişti, naufragiaţi, încarceraţi sau prizonieri de război. Studiind astfel de experienţe,

Schachter inventariază o serie de dificultăţi majore cu care s au confruntat toţi indivizii ce

au petrecut mult timp în izolare totală.

- În primul rând, recluziunea generează o suferinţă psihică profundă, care se amplifică o dată cu trecerea timpului, putând să ducă fie la o apatie totală, fie la simptome înrudite cu autismul schizofrenic.

- În al doilea rând, persoanele izolate îşi petrec din ce în ce mai multă vreme gân¬dindu se la cei apropiaţi, cufundându se în reverii legate de aceştia, până când, în cele din urmă, reveriile se transformă în halucinaţii.

- În sfârşit, dacă persoana izolată nu este în stare să se implice în activităţi care să îi distragă atenţia de la obiectul reveriilor sale, devianţele psihice pot deveni profunde şi ireversibile.

Nevoia de afiliere

Atât observaţiile bazate pe experienţa vieţii cotidiene, cât şi un volum considerabil de cercetări psihosociologice atestă faptul că, în calitate de fiinţe sociale, oamenii sunt atraşi unii de către alţii. Muncim împreună cu colegii noştri, ne distrăm lao¬laltă cu prietenii, convieţuim cu vecinii şi mulţi dintre noi ne dorim şi ne angajăm formal să îmbătrânim alături de membrii cei mai apropiaţi ai familiei noastre: soţ / soţie, copii, nepoţi etc.

Această motivaţie socială începe cu nevoia de afiliere: dorinţa de a stabili contacte sociale cu ceilalţi. Indivizii diferă în ceea ce priveşte intensitatea nevoii lor de afiliere, dar se pare că fiecare dintre noi este motivat să stabilească şi să păstreze un nivel optim de interacţiune socială – alternând clipele şi situaţiile în care dorim cu ardoare prezenţa celorlalţi şi momentele în care dorim să fim singuri – oarecum analog modului în care corpul nostru îşi menţine stabilitatea calorică. Bibb Latané şi Carol Werner au constatat că şoarecii de laborator sunt mult mai predispuşi să se apropie de semenii lor după o perioadă de izolare şi mult mai ‘dis¬tanţi’ după ce au petrecut mult timp la înghesuială. Studiile efectuate au sugerat că şoarecii, la fel ca şi multe alte specii de animale, posedă un fel de ‘sociostat’ sau ‘termostat social’ menit să le regleze tendinţele afiliative.

Există mecanisme similare şi la oameni- Shawn O’Connor and Lorne Rosen¬blood au experimentat pe un grup de studenţi, cărora le au cerut să poarte asupra lor nişte beepere, timp de patru zile. Ori de câte ori primeau un semnal (în medie din oră în oră), participanţii notau dacă, în momentul respectiv, se găseau efectiv în prezenţa cuiva sau erau singuri, precum şi dacă, în acel moment, doreau să fie cu cineva sau nu. Rezultatele au arătat că în două treimi din cazurile înregistrate par¬ticipanţii s au găsit în situaţia dorită de ei; şi mai relevant este faptul că situaţia dorită de ei la un moment dat îngăduia o predicţie destul de precisă a situaţiei lor actuale din momentul verificării imediat ulterioare. Fie că studenţii îşi doreau clipe de singurătate sau contacte sociale, de regulă reuşeau să îşi regleze nevoia lor individuală de afiliere.