Construirea unei Probe de Abilități Cognitive

1. Alegeţi o abilitate semnificativă pentru un o populaţie ţintă pe care doriţi s-o analizaţi. Definiţi abilitatea printr-un studiu teoretic.

Pentru acest proiect, ne-am gândit sa căutam o abilitate semnificativă pentru postul de Consultant, Relaţii cu Clienţii. Datorită cerinţelor postului, considerăm că cele mai importante abilităţi sunt cele verbale.

În continuare, vom defini abililtatea aleasă.

Abilităţi: origine, structură, manifestări

Atunci când vorbim despre abilităţi, avem în vedere trei direcţii majore de cercetare: originea, structura şi manifestările acestora. În literatura de specialitate există două abordari referitoare la natura abilităţilor: prima, care se referă la abilităţi ca „dar divin” şi susţine ideea de natură divină a acestora; cea de-a doua, aşa-numitele teorii biologizante, care susţin ideea că abilităţile sunt înnăscute şi chiar transmise ereditar (studiile lui F. Galton, 1869). În opoziţie cu această viziune, există o altă teorie care susţine caracterul înnăscut al abilităţilor, acestea depinzând în totalitate de influenţele din mediu (social-istorice, culturale, educaţionale).

Studiile lui Bouchard (1990) atestă ideea că inteligenţa, ca abilitate generală, se află la confluenţa factorilor ereditari şi a celor de mediu. Ferguson (1965) considera că ereditatea are un rol important în ceea ce înseamnă abilităţile umane, iar factorii de mediu exercită o influenţă esenţială în diferenţierea individuală. Deasemenea, M. Golu (2002) vorbeşte despre raportul de compensare reciprocă dintre factorii ereditari şi cei de mediu, precum şi despre raportul de conjugare dintre aceste componente.

Abilităţile se clasifică în: generale (cele care necesită efort intelectual şi de care depinde succesul a numeroase activităţi) şi speciale (cele implicate în domenii specifice de activitate, precum: arte plastice, muzică, literatură, sport etc.).

Structura abilităţilor a fost pentru prima dată reliefată de cercetările lui Alfred Binet, în Franţa, la începutul sec. XX. Ulterior, s-au conturat două direcţii în studierea structurii abilităţilor:

- prima direcţie este în mare parte o abordare practică orientată în direcţia construirii de teste;

- a doua direcţie pleacă de la rezultatele obţinute la mai multe teste şi care se bazează pe analiza factorială.

Teoria bifactorială, aparţinând lui Ch. E. Spearman, 1904, semnalează corelaţiile existente între factorul general de inteligenţă „g” (variaţiile interindividuale) şi factorii specifici „s”. Ulterior, Spearman a dezvoltat o teorie a proceselor neogenetice, potrivit căreia la baza factorului general stau trei procese mentale: „aprehensiunea” experienţei proprii, educţia relaţiilor şi a corelatelor (extracţia unei abstracţii logice sau a unei consecinţe din doi sau n stimuli), precum şi abilitatea de a face aceste operaţii de educţie cu ajutorul energiei mentale. L. L. Thurstone (1930) identifică o serie de factori primari răspunzători de variaţiile interindividuale (Teoria multifactorială):

- comprehensiune verbală/fluenţă verbală,

- memorie/apreciere spaţială,

- rapiditate perceptuală/aptitudine numerică,

- raţionament deductiv/raţionament inductiv.

J. P. Guilford (1967) elaborează modelul structural tridimensional al intelectului, având următoarele dimensiuni:

- operaţii (evaluare, gândire convergentă, gândire divergentă, memorie, cunoaştere),

- conţinutul activităţii intelectuale (figural, simbolic, semantic, comportamental) produsele activităţii intelectuale (unităţi, clase, relaţii, sisteme, transformări, implicaţii).

R. Meili identifică patru factori generali ce corespund unor calităţi ale inteligenţei:

- complexitatea (capacitatea de a construi structuri complexe, prin desprinderea relaţiilor multiple din numeroase părţi componente ale configuraţiilor),

- plasticitatea (posibilitatea reconsiderării sau descompunerii unei structuri formate în vederea construirii unei noi structuri),

- globalizarea (facilitatea construirii într-un tot unitar a elementelor izolate)

- fluiditatea (capacitatea de a depăşi cu uşurinţă influenţa unei fixităţi funcţionale).

Modelul lui Spearman va fi dezvoltat ulterior de către reprezentanţii „şcolii ierarhice” din Anglia, care interpun între factorul „g” şi factorii „s” o serie de trepte intermediare. Astfel, C. Burt introduce factorii de grup şi stabileşte cinci niveluri în cadrul sistemului ierarhic al abilităţilor: procese senzoriale simple, procese perceptive şi motrice, procese asociative, procese relaţionale superioare şi procese generale. Conform acestei concepţii, identificăm următoarele nivele: