Modele Epistemologice ale Cunoașterii Psihologice

Argument

Psihologia este una dintre ştiinţele umane şi poate cea mai reprezentativă dintre ele, prin originalitatea şi complexitatea naturii obiectului său. Psihologia ca ştiinţă care ne învaţă să cunoaştem omul şi ne ajută să-l înţelegem, ca domeniu al cunoaşterii umane, a fost încă de la început tributară filosofiei din care s-a desprins treptat, cu mult efot şi foarte târziu. Se considera că fenomenele psihice, fiind interioare fiinţei umane, nu pot fi abordate şi înţelese decât în limitele metodei introspective, care este o reflecţie filosofică de un tip particular adaptată acestui scop.

Dincolo însă de psihologia filosofică (orientarea idiografică), se profila o psihologie ştiinţifică (orientarea nomotetică) în sfera căreia erau luate în considerare aspectele biologice şi sociale ale fiinţei umane, încercându-se o explicare a acesteia prin latura sa obiectivă. S-a lărgit astfel considerabil modul de înţelegere a proceselor de conştiinţă, nu numai raportându-le la experienţa vieţii interioare, ci extinzându-le la relaţiile persoanei cu mediu, cu lumea şi viaţa socială.

În orice domeniu de cunoaştere umană atingerea obiectivelor este condiţionată de valoarea metodelor utilizate. Specificul investigaţiilor psihologice, complexitatea obiectului, particularităţile faptelor studiate, lipsa unei teorii unitare asupra personalităţii au determinat o continuă lărgire a mijloacelor de cercetare, noi modalităţi de utilizare a procedeelor existente, dar şi serioase controverse între psihologi sau reproşuri şi critici venite din exterior.

Teoria ştiinţifică ocupă un loc central, ca mod de organizare, în arhitectonica ştiinţei, încât se poate considera, într-o viziune oarecum simplificatoare, că ştiinţa contemporană este reductibilă la ,,ansamblul tuturor teoriilor pe care le cuprinde”(Mehlberg, 1970, apud Pârvu, 1982 ).

Importanţa teoriilor pentru ştiinţă a fost formulată de M. Bunge (1974, apud Pârvu, 1982) în maxima ,,nu există teorie, nu există ştiinţă”.Toate acestea ne indică rolul deosebit pe care îl joacă în ştiinţa contemporană teoria ca formă principală a organizării cunoaşterii, ca unitatea ei metodologică şi de semnificaţie.

După cum subliniază numeroşi epistemologi contemporani, ,,o particularitate a ştiinţei secolului al XX-lea este accea că cea mai importantă activitate ştiintifică -cea mai adâncă şi cea mai fertilă- se centrează în jurul teoriilor, nu al întrebărilor izolate, al datelor, al clasificărilor. Problemele sunt puse şi datele sunt colectate în lumina teoriei şi cu speranţa conceperii unor noi ipoteze care ar putea, la rândul lor, să fie extinse sau sintetizate în teorii”.

Deşi toate aceste studii de specialitate au demonstrat în mod obiectiv şi riguros existenţa relaţiei dintre ştiinţă şi teorie, prin lucrarea de faţă ,,Modele epistemologice ale cunoaşterii psihologice” ne-am propus să aducem un aport modest în ceea ce priveşte importanţa diverselor teorii în cunoaşterea psihologică şi aplicabilitatea lor în diverse ramuri ale psihologiei (psihoterapie şi psihologie educaţională).

Scopul acestei lucrări este de a evidenţia impactul modelului cognitivist şi al modelului behaviorist în două ramuri diferite ale psihologiei: psihoterapia cognitiv-comportamentală şi psihologia educaţională.

Lucrarea este structurată în patru capitole, primele trei descriu stadiul actual al cunoaşterii şi anume:

Capitolul I: Problematica cunoaşterii ştiinţifice,

Capitolul II: Perspective de abordare a obiectului cunoaşterii psihologice,

Capitolul III: Metodele cunoaşterii psihologice,

Capitolul IV: Studii de caz; Concluzii, care prezintă şi subliniază dominanţa unor modele teoretice în anumite ramuri ale psihologiei (modelul behaviorist în psihoterapie şi psihologie educaţională).

CAPITOLUL 1

PROBLEMATICA CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE

1.1. CONCEPTUL DE CUNOAŞTERE

Orice teorie asupra cunoaşterii urmăreşte în mod premeditat sau realizează implicit o determinare a conceptului cunoaşterii. Numeroşi filosofi întreprind încercări frontale de clarificare şi precizare a conceptului, ca punct de plecare în analiza unor teme consacrate, cum sunt cele ale originii, întinderii sau valorii cunoaşterii.

În opera unor filosofi contururile cnceptului pot fi desprinse prin evidenţierea supoziţiilor ce susţin puncte de vedere şi consideraţii privitoare la diferite aspecte ale problemei cunoşterii. Flonta (1994), consideră că o tratare sistematică a problemei cunoaşterii va trebui să înceapă cu prezentarea şi discuţia critică a cîtorva din cele mai reprezentative încercări de a răsunde la intrebarea: ,,Ce este cunoaşterea?”

Conceptul cunoaşterii împărtăşeşte soarta multor concepte ale gândirii comune, pe care oamenii ştiu să le mânuiască, adică să le aplice adecvat în diferite împrejurării, fără să fie în stare să le determine cât de cât mulţumitor. Ei pot să distingă net o situaţie în care sunt de acord să aplice conceptul de cunoaştere de altele in care nu vor aplica acest concept, chiar dacă pot fi puşi în încurcătură când este vorba de a aplica conceptul în unele situaţii intermediare în raport cu acestea. Ei vor aplica conceptul cunoaşterii ştiinţei şi nu-l vor aplica unor produse ale imaginaţiei, cum sunt basmele.

In cazul termenului de cunoaştere, ca şi a altor termeni de care se interesează filoozofii, o împrejurare care îngreunează orice incercare de precizare şi clarificare este sfera lor foarte largă de aplicare. Este cunoscut faptul că există o mare varietate de activităţi şi de rezultate ale activităţilor omeneşti cărora le aplicâm termenul cunoaştere şi este clar că nu putem spera să desprindem una sau mai multe trăsături comune tuturor acestora.