Rolul Profesorului în Construirea Autonomiei Elevului

ARGUMENT

„Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative”(Legea învăţământului, art.3, alin.2).

Prin definiţie, idealul educativ „este categoria de generalitate maximă ce surprinde paradigma de personalitate, oarecum abstractă, proiectul devenirii umane la un moment dat, într-o societate dată”(C. Cucoş, 1999, p.46). În acelaşi timp, idealul educativ reprezintă instanţa valorică supremă din care derivă norme, principii, scopuri, strategii şi obiective determinate care direcţionează procesul de formare a viitorilor adulţi. Datorită gradului mare de generalitate el poate părea nefuncţional şi chiar utopic. În plus, idealul educativ nu se decantează în spaţiul activităţilor educative, ci se „impune” din exterior, din partea altor instanţe decât cele educative. Altfel spus el nu este un model standard, impus odată pentru totdeauna, ci este expus conjuncturilor istorice.

„Formarea personalităţii autonome” este enunţată ca ideal educaţional al şcolii româneşti. Fiind ideal educaţional se caracterizează prin cele trei dimensiuni prezentate în orice manual de pedagogie: socială, psihologică şi pedagogică. Cu alte cuvinte, formarea personalităţii autonome corespunde unor cerinţe sociale, răspunde nevoilor şi posibilităţilor indivizilor şi poate fi transpusă practic în planul instructiv – educativ.

În ce măsură şcoala românească asigură formarea personalităţii autonome? Aceasta este întrebarea la care lucrarea de faţă încearcă un posibil răspuns. Autonomia elevului reprezintă un subiect controversat în spaţiul şcolii noastre. Această concluzie a rezultat mai ales în urma unor discuţii informale purtate cu unele cadre didactice şi elevi din învăţământul preuniversitar. Autonomia se dovedeşte a fi un domeniu vag, incert, chiar periculos. Există minţi care nu concep autonomia elevului în cadrul şcolii. Cu alte cuvinte, rolul acestei instituţii este acela de a forma roboţi, indivizi în serie, „programaţi” să execute şi nu să propună singuri. La cealaltă extremă se situează părerile conform cărora şcoala oferă prea multă autonomie elevilor, iar aceasta nu poate fi decât dăunător, deoarece ei nu mai recunosc nici o autoritate.

În ceea ce-i priveşte pe elevi, mulţi dintre ei au dovedit că nici nu cunosc sensul conceptului de „autonomie”.

Ce rol îi revine profesorului în formarea personalităţii autonome? Iată o altă întrebare care a stat în centrul atenţiei. În ce măsură profesorii sunt conştienţi de acest rol şi în ce măsură acţionează în direcţia construirii autonomiei elevilor?

Studiul se centrează pe perioada adolescenţei din două motive:

a. în această perioadă de vârstă se sfârşeşte şcolaritatea obligatorie şi pot fi constatate, măcar în parte, efectele acţiunii educative asupra viitorilor adulţi;

b. la adolescenţă se manifestă cel mai pregnant nevoia de autonomie şi tot la persoanele de această vârstă poate fi constatat gradul de autonomie pe care îl posedă.

În acest context idealuleducaţional este mai mult un pretext, decât un punct de reper sau un motiv de emitere a judecăţilor de valoare. Se spune despre ideal, în general, că spre el se tinde, dar niciodată nu poate fi atins, iar despre idealul educaţional că „mai mult se declamă decât se înfăptuieşte”(C. Cucoş, 1999, p. 47). Este formarea personalităţii autonome doar o iluzie pe care o propune şcoala românească sau ea se şi înfăptuieşte?

CAPITOLUL I:

Şcoala şi profesorul – elemente hotărâtoare ale formării individului

CUPRINS

I.1 Şcoala ca organizaţie socială

I.2 Climatul şcolii

I.3 Profesia de profesor

I.3.1 Funcţiile profesorului

I.3.2 Rolul profesorului

I.3.3 Competenţele profesorului

Bibliografie

I.1 Şcoala ca organizaţie socială

În societatea contemporană activitatea umană este supusă unui proces de organizare şi structurare atât pe plan individual cât şi pe plan social. Organizarea răspunde nevoii de a obţine rezultate superioare, eficienţă sporită, nevoie ce este specifică omului. Individul a conştientizat propriile limite, şi-a dat seama că de unul singur, izolat, performanţele sale vor fi mai reduse decât dacă şi-ar uni eforturile cu alţi indivizi care au scopuri asemănătoare.

În lucrarea „Şcoala – abordare sociopedagogică”, E. Păun enumeră avantajele, individuale şi sociale, pe care le aduce activitatea organizată:

• dezvoltarea şi potenţarea capacităţilor individuale, prin cooperare într-o structură organizată care-l plasează pe individ acolo unde competenţele sale pot fi valorificate superior;

• utilizarea raţională şi reducerea timpului de realizare a diferitelor activităţi;

• prelucrarea, transmiterea şi utilizarea sistematică a achiziţiilor generaţiilor anterioare (E. Păun, 1999, p.7).