Studiul relației personalitate - personaj - aspecte particulare ale interacțiunii lor dinamice

Argument

„Lumea este o scena si oamenii sunt doar actori.”

William Shakespeare (Cum va place)

Termenul de personalitate este polisemantic, referindu-se nu doar la aspectul exterior al omului, şi amintind astfel de înţelesul originar de persona (mască) sau la rolul jucat de acesta în calitate de actor şi exprimat prin funcţia lui socială, adică de personaj dar, în egală măsură, vizează actorul însuşi, adică individul ce interpretează respectivul rol. Un fapt uşor de constatat este acela că, în decursul vieţii popoarelor, în momentele de criză socială, se face întotdeauna apel la formarea personalităţii membrilor societăţii, mai ales a celor tineri, încercându-se valorizarea aspectelor pozitive şi diminuarea sau chiar înlăturarea trăsăturilor de caracter negative.

Având în vedere că întotdeauna restructurările profunde de la nivelul societăţii, schimbările politice, sociale şi economice, determină modificări esenţiale la nivelul personalităţii, ne-am pus problema dacă există trăsături de personalitate care facilitează adaptarea (la) şi /sau adoptarea (unor) noi valori sociale, etice şi morale. În ipoteza existenţei unor asemenea trăsături, se poate vorbi de faptul că manifestarea şi valorificarea lor este limitată de predominarea personajului în detrimentul personalităţii, sau invers, o personalitate foarte puternică împiedică exprimarea personajului, având drept consecinţă imediată apariţia fenomenului de inadaptare socială?

Fără a pretinde că intenţionăm să epuizăm subiectul sau să elucidăm toate enigmele relaţiei personalitate – personaj în cadrul tezei noastre ne-am propus să oferim un punct de vedere cu privire la dinamica relaţiei existente între cele două variabile : personalitate şi personaj şi, totodată, să încercăm a oferi eventuale soluţii pentru „ameliorarea” interacţiunii lor, prin intervenţie directă sau indirectă, la nivel individual şi social.

INTRODUCERE

Problemele abordate în lucrarea noastră intitulată Studiul relaţiei personalitate – personaj : aspecte particulare ale interacţiunii lor dinamice, se înscriu într-un domeniu mai vast care poartă asupra conexiunilor indestructibile dintre personalitate şi personaj. Studiul a fost structurat în două părţi.

În prima parte, „Personalitate şi personaj : aspecte general-teoretice”, am stabilit cadrul teoretic şi conceptual al dinamicii relaţiei personalitate – personaj, de-a lungul a trei coordonate fundamentale : individ – grup („Personalitatea şi personajul: de la polul individual la polul social”), conştient – inconştient („Personalitatea şi personajul la interferenţa dintre conştient şi inconştient”) şi normal – patologic („Personalitatea şi personajul la limita dintre normal şi patologic”), permanent evaluată prin optica mecanismelor de apărare şi de adaptare („Dinamica relaţiei personalitate-personaj între apărare şi adaptare”).

Cea de-a doua parte a tezei a constituit-o: „Metodologia cercetării relaţiei dintre personalitate şi personaj”, în care am analizat concret, la nivel individual şi grupal particularităţile interacţiunii dinamice dintre cele două variabile: personalitatea şi personajul. În prezentul rezumat, vom expune gosso modo, constatările la care ne-a condus acest studiu.

Orice om are un „Eul real”, intim şi ascuns, partea autentică a fiinţei sale; partea vizibilă a personalităţii, „Eul public”, adesea nu este nimic altceva decât o construcţie artificială. Henri Bergson susţinea că fiecare individ se caracterizează printr-un „Eu profund”, care îl reprezintă în tot ceea ce are mai autentic, intim, pur, original şi a unui „Eu superficial”, de natură socială, discursiv, maşinal, cotidian, prin care societatea îl exteriorizează şi îl determină să se înstrăineze faţă de el însuşi.

A participa la acţiune în viaţa socială, înseamnă la fel ca în teatru, să te identifici cu un personaj. Teatrul nu ar exista fără spectatorii participanţi la acţiune. Individul uman reacţionează la un spectacol în conformitate cu personajul sau scena pe care le-a interiorizat cândva şi care sunt de obicei ascunse, ignorate sau refulate. În fiecare dintre noi există mai multe personaje, după cum există mai multe personaje într-o piesă de teatru şi un singur autor care le dă viaţă. Nu toate personajele din interiorul nostru, sunt prezentate în public, dar trăiesc toate cu aceeaşi intensitate, parcă pentru a complica „munca autorului”, care de asemenea trăieşte în interiorul nostru. Dacă acesta nu este un regizor bun şi nu le coordonează în mod corespunzător, nu se poate stabili nici echilibru, nici armonie între aceste personaje.

Este evident că în multe circumstanţe „noi ne vedem prin ochii celuilalt” – fie că acest celălalt este opinia „publică” sau părerea unui individ anume, a cărui stimă sau dragoste înseamnă mult pentru noi. Întrucât ceilalţi sunt oglinzile propriilor noastre proiecţii, „diformităţile” noastre vor fi percepute în ochii celorlalţi. Nu este mai puţin adevărat şi că ceilalţi ne văd prin intermediul propriilor lor proiecţii, fără să ne cunoască aşa cum suntem în realitate, motiv pentru care de multe ori, această inadvertenţă conduce la situaţii bulversante şi înşelătoare. Aceste relaţii dublu reversibile sau în „oglindă” sunt un argument favorabil pentru a susţine un imperativ necesar: comunicarea cu sine însuşi este esenţială. Cu siguranţă „mutaţiile” vieţii intrapsihice nu urmează decât foarte încet marile descoperiri ale umanităţii, însă ceea ce se va schimba cu siguranţă în viitor, este „intercomunicarea” dintre conştient şi inconştient, exploatându-se astfel multe din resursele psihice, atâta vreme ignorate.

În încercarea de a se adapta la realitate sau de a „negocia” cu aceasta, cel mai adesea pe baza unei negaţii, individul uman apelează frecvent la disimulare şi la minciună. Termenul disimulare din latinescul «dissimulare» desemnează acţiunea prin care un individ îşi ascunde sau maschează în mod conştient unele stări sufleteşti, sentimente, gânduri, impresii etc. Considerată o trăsătură negativă de caracter, disimularea se manifestă atunci când un individ mimează loialitatea, simplitatea, sinceritatea, în acest ultim caz, fiind echivalentă cu ipocrizia sau impostura. Termenul simulare provine tot din limba latină («simulatio», «simulare», a imita, a se preface) şi constă în acţiunea de a face să pară adevărat ceva inexistent, de a crea în mod intenţionat o impresie falsă. Individul uman manifestă tendinţa de a imita sau a oferi în mod conştient o falsă aparenţă (prin diferite modificări corporale sau psihice), cu scopul de a obţine anumite avantaje, caz în care simularea coincide cu „prefăcătoria”, „înşelătoria” sau „spoiala”. Simularea patologică se deosebeşte de cea conştientă prin aceea că individul se înşeală în egală măsură, şi pe sine şi pe ceilalţi alţii, în timp ce „simulantul clasic” încearcă să-i înşele numai pe alţii. Sub acest ultim aspect, simularea poate fi considerată o formă specifică de comportament deviant, situată la limita dintre normal şi patologic (cu sau fără substrat psihopatologic). Disimularea şi simularea, iau forma trăsăturilor de personalitate de natură agresivă, cum ar fi vanitatea sau ipocrizia.