Criza de originalitate la adolescent - implicații educative

Sinteza lucrarii: adolescenţa, etapa crizei de originalitate

Prima parte tratează dezvoltarea fizică şi psihică din preadolescenţă. Se insistă asupra aspectelor mai importante cum ar fi transformările biologice şi influenţele lor asupra vieţii psihice, schimbările deosebite în desfăşurarea proceselor cognitive, intensificarea conştiinţei de sine şi structurarea mai bună a imaginii de sine. A doua parte tratează problemele adolescenţei insistându-se asupra dezvoltării cognitive remarcabile, a metamorfozei personalităţii şi parcurgerii crizei de originalitate.

În jurul anului 1960 au început să se extindă cercetările asupra tinerilor şi adulţilor. Treptat s-au acumulat date de cercetare, concepte, idei, teorii care constituie astăzi corpul de cunoştinţe al acestei discipline. Autori de prestigiu reprezintă astăzi acest domeniu în plan mondial şi în psihologia românească. Dintre cei mai importanţi autori străini care au contribuit în acest domeniu amintim: Stanley Hall (1904), Maurice Debesse (1936), Jean Piaget (1955), E Erikson (1962), R. M. Lerner şi D. F. Hultsch (1983), Vander Zanden (1993), Helen L. Bee (1986) etc. Dintre autorii români relevăm: Ursula Şchiopu (1982), Elena Bonchis (2004), Anca Munteanu (2004), Tinca Creţu (2001).

Literatura de specialitate vorbeşte în acest sens de adevãrata “crizã” a adolescenţei, constând în multiple conflicte interne şi externe, acte impulsive sau conduite deviante, exprimate prin ostilitatea faţã de pãrinţi, revolta contra interdicţiilor puse de adult şi afirmarea unor modele contestatare de conduitã.

Trãsãturi specifice crizei de originalitate:

• atunci când apare se manifestã prin episoade lente şi spectaculoase;

• este generatã se pare chiar de ambiguitatea statusului adolescentin; adolescentului i se neagã identitatea de copil, dar nu i se recunoaşte încã capacitatea de a îndeplini rolurile adultului. Ralph Linton („The Study of Man, 1936) defineşte doi termeni fundamentali în psihosociologia personalităţii: status şi rol. El acordă termenului de „status“ înţelesul de „loc al individului în societate“, definitorie fiind „colecţia de drepturi şi datorii“, care este asociată poziţiei sociale a individului. Rolul, în concepţia autorului, reprezintă aspectul dinamic al status-ului;

• sentimente de solitudine şi tandreţe egocentrista;

• anumitã oscilaţie a personalitãţii adolescentine între normal şi patologic.

După opiniile mai multor cercetători, criza de originalitate comportã trei etape:

1. Perioada revoltei:

• prima manifestare a acestei revolte este refuzul de a se supune din dezgustul pe care i-l provoacã ideea cã i se ordonã ceva;

• adolescentul nu mai este serviabil şi se înfurie împotriva micilor ajutoare pe care trebuie sã le dea în casã;

• revolta împotriva pãrinţilor şi a familiei este cea mai frecventã şi mai evidentã;

2. Perioada închiderii în sine:

Aceste excentritãţi dureazã de la caz la caz, de la un an la trei ani, apoi se atenueazã, pentru a dispare între 16 şi 17 ani;

• gustul pentru scandal scade când personalitatea a devenit destul de puternicã încât sã nu mai aibã nevoie de a se afirma;

3. Perioada de exaltare şi afirmare:

• în urma acestui examen de conştiinţã, tânãrul se simte gata sã înfrunte pe cei de o seamã cu el şi pe cei mai vârstnici;

• plin de încredere în el, este gata să ia cu asalt tot ceea ce e mai plãcut sau mai dificil de obţinut din lume;

CAPITOLUL I

1. Criza de originalitate: etapă specifică adolescenţei

Fenomenele psihologice afective şi caracteriale care însoţesc pubertatea, fiind specifice adolescenţei, prezintă o asemenea similitudine la aproape toţi indivizii, încât pot fi grupate sub denumirea generală de “criză”.

Oricum am numi-o: criza de originalitate juvenilă, criza vârstei ingrate sau a vârstei dificile ori pur şi simplu criza adolescenţei, această etapă a evoluţiei psihologice este banală în sine, cu toată gravitatea manifestărilor ei exterioare. În timp ce modificările anatomice şi fiziologice ale perioadei pubertare se efectuează lent, această criză izbucneşte cu brutalitate.

Servind multă vreme ca explicaţie generală a oscilaţiei personlităţii între normal şi “patologic” şi a tendinţelor de devianţă constantă a comportamentului, noţiunea de criză a adolescenţei se referă de fapt la trăsăturile contradictorii ale etapelor de dezvoltare a personalităţii, care la unii adolescenţi se manifestă mai accentuat decât la alţii.

Variind în funcţie de mediul social şi de condiţiile de viaţă ale adolescentului şi reflectând tensiunile adaptării sale la un nou status social, criza adolescenţei care se manifestă între 12-14 ani la fete şi 14-16 ani la baieţi, apare deseori pe fondul unei instabilităţi a personalităţii şi al identităţii negative a adolescentului cu normele şi valorile etice. Referindu-se contra “tabuurilor” şi interdicţiilor care i s-au impus în perioada copilăriei, viitorul adult îşi formează o conştiinţă normativă şi motivaţională orientată către negarea şi respingerea modelelor adultului şi implicit, căutarea şi afirmarea unor modele culturale contestatare proprii.