Evaluare și Orientare Școlară la Persoanele cu Deficiențe de Auz

Argument

Politica şi practica educaţională din numeroase tări ale lumii este orientată în direcţia integrării copiilor cu cerinţe educative speciale în medii educaţionale şi de viaţă cât mai aproape de cele obişnuite, normale ale unei comunităţi. Această politica este pe larg desfăşurată de Convenţia cu privire la Drepturile Copilului (1989), Recomandările Consiliului Europei pentru integrarea copiilor cu cerinţe educative speciale (1992), Materialele Conferinţei mondiale cu privire la educaţia specială (Salamanca, 1994), Materialele Conferinţei mondiale cu genericul “Educaţia pentru toţi” (Dakar, 2000).

Integrarea copiilor cu cerinţe educaţionale speciale în comunitate devine una dintre cele mai stringente probleme psihopedagogice, fiind mereu obiect al cercetării specialiştilor din diferite ramuri ale ştiintei.

Am ales tema “Evaluare şi Orientare şcolară la persoanele cu deficienţe de auz deoarece consider că integrarea copiilor cu deficienţe de auz nu se poate face corect fără o evaluare/expertiză preliminară integrării persoanei în învăţământul de masă sau în învăţământul special.

Evaluarea permite determinarea Nevoilor Educaţionale Speciale ale fiecărui elev, conform condiţiilor personale şi capacităţilor şi dacă acestea pot fi indeplinite într-o

şcoală obişnuită. O evaluare armonizată evită discriminările şi evaluarile diferite pentru cazuri similare, permiţând şi standardizarea criteriilor pentru definirea Nevoilor Educaţionale Speciale.

Evaluarea psiho-pedagogică se face pentru a detecta nevoile speciale. Procesul constă în culegerea, analizarea şi evaluarea tuturor informaţiilor care au legatură cu procesul de predare şi învăţare a elevului.

Este necesar să se ia în considerare interacţiunea copilului cu conţinutul şi cu materialul de învăţare, predare, prieteni de şcoală, şcoala şi familie. În conformitate cu această abordare a mediului, legea stabileşte un minimum de informaţie pe care evaluarea psiho-pedagogică ar trebui sa se bazeze:

- informaţia asupra copilului: condiţiile personale privind dizabilitatea, abilităţile educaţionale şi ale istoricului şcolar, curriculare şi modul în care el/ea învaţă

- contextul şcolar: analiza evoluţiei educaţionale, a relaţiei cu clasa şi cum răspunsul şcolii întâmpina nevoile educaţionale speciale

- circumstanţe familiale: caracteristicile mediului, aşteptările părinţilor şi cum pot aceştia colabora cu planul educaţional

Raportul final ar trebui să conţină:

- informaţii personale: istoricul şcolar şi motivul evaluării

- evoluţia elevului:sănătate; dizabilitate; capacităţi curriculare şi stil de învăţare

- procesul de învăţare în şcoală şi în sala de clasă

- influenţa familiei şi mediul social

- nevoile educaţionale speciale

- coordonatele pentru adaptarea curriculară

Capitolul I

Evaluare şi Orientare şcolară la persoanele cu deficienţe de auz

I. 1 Introducere in psihopedagogia deficientelor de auz

Deficienţa de auz face parte din categoria deficienţelor senzoriale. Preocupări pentru deficienţii de auz au existat încă de pe vremea lui Aristotel, care vorbeşte despre aceştia în lucrarea sa „Despre simţurile celor care simt”. Codicele lui Iustinian conţine reflectată atitudinea societăţii faţă de deficienţii de auz şi despre drepturile pe care aceştia le aveau. În secolul al XVI-lea, medicul, filosoful şi matematicianul Girolamo Cardano scrie despre instrucţia şi educaţia surdomuţilor, bazate pe demutizare şi comunicare verbală. Spaniolul Pedro Ponce de Leon este primul care a folosit limbajul oral ca formă a demutizării.

Au existat de-a lungul timpului diferite poziţii faţă de metoda folosită pentru învăţarea limbii de către deficienţii de auz. Dintre acestea, au fost structurate trei metode principale:

- metode care folosesc preponderent limbajul oral (orale);

- metode care folosesc în principal limbajul scris (metode scrise);

- metode combinate, care utilizează şi mijloace auxiliare: dactilemele, labiolectura şi mimico-gesticulaţia.

În funcţie de zona de dezvoltare a metodelor, sunt cunoscute metodele: italiană, franceză, germană, austriacă, belgiană, română.

În ţara noastră au existat preocupări faţă de deficienţii de auz de peste 100 de ani. În 1863 se înfiinţează o şcoală pe lângă locuinţa Dr. Carol Davila, care devine apoi o secţie a azilului „Elena Doamna”, ulterior, o secţie a Institutului pentru surdomuţi de le Focşani (1865). Încă din 1924 se stipulează în Legea Învăţământului că în unele şcoli vor funcţiona clase speciale pentru handicapaţi.