Relația dintre Stilul Educațional Parental și Dezvoltarea socio-afectivă a Preșcolarului

PARTEA I

INTRODUCERE

MESERIA DE PĂRINTE

Societatea contemporană nu oferă, practic, nici o posibilitate de calificare în meseria de părinte.

A fi părinte înseamnă a fi totodată psiholog şi profesor într-un mod cu totul special.

Părintele este psihologul copilăriei deoarece are nevoie să înţeleagă cum funcţionează mentalul copilului lor. De asemenea, părintele este cel mai influent profesor pe care îl va avea copilul. Este primul său educator. Lucrurile pe care le învaţă de la părinte (chiar şi cele de care părintele nu este conştient că le învaţă de la el) reprezintă lecţiile cele mai importante, care depăşesc ca valoare lecţiile şcolare.

Părintele trebuie să înveţe metode de relaţionare cu propriul copil specifice particularităţilor lui psihologice, etapei de vârstă şi de dezvoltare pentru a fi capabil să-i înţeleagă pe deplin nevoile, dorinţele, temerile.

Ceea ce înseamnă că îngrijirea copilului trebuie să se bazeze pe o cunoaştere amănunţită, profundă a acestuia, acţiune care să pornească de la relaţie personală cu copilul, iar nu pe baza unor lucruri învăţate şi aplicate mecanic.

A fi părinte este, de fapt, un curs deschis permanent. Nu există în societatea noastră o muncă mai dificilă decât de a fi polivalent, de a lucra 24 ore din 24 când psiholog, când profesor şi educator. Aceasta este meseria de părinte.

Este esenţial ca părintele să cunoască caracteristicile unei etape de dezvoltare pentru a putea reacţiona. Modul în care va aborda o anumită etapă în dezvoltarea unui copil va acţiona direct asupra felului în care copilul va reuşi să o depăşească.

Primii 5 ani din viaţa copilului sunt cei mai importanţi, anii de formare (de dezvoltare emoţională, intelectuală).

În momentul în care copilul atinge vârsta de şase ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate, iar personalitatea copilului în curs de formare va purta adânc gravată în ea o dominantă stabilă.

Aceasta va contribui în mare parte la reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte, la comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie. Astfel spus, şcoala începe în familie. Este vorba de o şcoală în care copilul asimilează tot ceea ce trăieşte în contextul familial.

De aceea, pentru a fi un bun părinte, ce îşi înţelege copilul, adultul este esenţial să-şi amintească de propria lui copilărie, să retrăiască sentimentele copilului din trecut şi, în loc să se îndepărteze de acel copil, să-l scoată la iveală, să-l actualizeze şi astfel, simţind ca un copil, să comunice cu fiul sau fiica sa. Pentru a reuşi în meseria de părinte, adultul ar trebui să reînveţe să comunice prin acel limbaj secret al vârstei copilăriei pe care l-a vorbit şi el cândva.

Dar pentru a avea dorinţa profundă de a cunoaşte cu adevărat nevoile emoţionale ale preşcolarului, ce îi va asigura pe viitor acestuia un echilibru psihic, social, spiritual şi intelectual, adultul trebuie să posede o mare capacitate de autodăruire (pentru ca nevoile celui mic să fie pe primul plan, indiferent de aspiraţiile sociale, financiare ale părintelui, în orice context şi moment), un mare spirit de sacrificiu (pentru a fi capabil să-şi restructureze fostele priorităţi de până atunci), un grad cât mai mic de egoism (pentru a înţelege marea responsabilitate ce o deţine, să fie conştient că pentru personalitatea în formare a copilului sunt importante interacţiunile autentice şi afectuoase pe care trebuie să i le ofere necondiţionat, dar să înţeleagă şi să accepte şi unicitatea şi individualitatea acestei mici făpturi care are propriile nevoi, dorinţe şi care nu este o copie a sa şi trebuie tratată cu respect la orice vârstă) şi, nu în ultimul rând, un grad de flexibilitate mentală necesară pentru a accepta că nu sunt un prototip pentru ceilalţi părinţi, că şi ei pot greşi în educaţia copilului lor şi că datoria lor este să rămână deschişi la orice iniţiativă de bun simţ ce li s-ar putea oferi la un moment dat.

Nu mândria de a fi părinte model trebuie să predomine, ci dragostea autentică, înţeleaptă, neegoistă pentru cel mic.

De aceea, vârsta copilăriei, „vârsta de aur”, pe care mulţi dintre adulţi o consideră o joacă, este, de fapt, „un joc” cât se poate de serios, în care cei mici se străduiesc să cunoască „jocul” celor mari, iar cei mari ar trebui să dorească intens să cunoască „jocul” existenţial al micuţilor lor.

Această „joacă” de-a viaţa nu este, însă, una ce implică relaxare şi distracţie superficială şi totală, ea implică cea mai mare răspundere pe care o poate avea un adult în întreaga sa viaţă şi de aceea ea trebuie privită ca tare. De aceea, indiferent de motivaţia pe care au avut-o adulţii pentru a deveni părinţi, ei ar trebui să cunoască în amănunt şi în profunzime ce presupune acest rol. Rol care nu poate fi interpretat de două ori, iar consecinţele în caz de eşec educaţional pot fi dezastruoase şi ireversibile pentru lumea interioară şi fragilă a unui copil.