Rolul Inteligenței Emoționale în Succesul Școlar

1 INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ

1.1 Conceptul de inteligenţă emoţională

Spre deosebire de inteligenţa academică care a fost studiată de peste o sută de ani, pe sute de mii de subiecţi, inteligenţa emoţională (IE) este un concept relativ nou. Nimeni nu poate spune încă cât de mult din cursul vieţii unei persoane se datorează inteligenţei emoţionale. Totuşi, datele existente sugerează că inteligenţa emoţională joacă un rol deosebit de important şi uneori chiar mai important decât inteligenţa academică. Psihologii şi educatorii susţin deopotrivă că un număr de competenţe emoţionale cruciale pot fi învăţate şi dezvoltate în şcoală.

După cum ştim notele măsoară gradul de înmagazinare a unor cunoştinţe, dar nu dau nici un fel de indicaţie despre modul în care elevul de azi va face faţă vicisitudinilor vieţii, ca adult. Inteligenţa academică nu oferă practic o pregătire pentru înfruntarea cu viaţa, pentru a face faţă provocărilor ei. Cu toate că inteligenţa academică nu garantează prosperitatea economică viitoare, prestigiul, sau fericirea unui individ adult, în cultura noastră educaţională, şcoala se concentrează doar pe abilităţile academice, ignorând inteligenţa emoţională - acel set de trăsături - care contează enorm în viaţa personală şi care ne marchează destinul. Viaţa emoţională este un domeniu care, ca şi matematica sau cititul, poate fi abordat cu măiestrie şi care se bazează pe un set specific de abilităţi. Diferenţa între o persoană care are succes pe parcursul vieţii şi una care eşuează, deşi au acelaşi nivel de inteligenţă academică este inteligenţa emoţională - acea meta-abilitate - care determină cât de bine sunt folosite toate celelalte abilităţile de care dispunem, inclusiv intelectul. Sunt multe dovezi care conduc la ideea că persoanele capabile din punct de vedere emoţional – care îşi cunosc şi gestionează bine emoţiile, care pot citi şi face faţă emoţiilor altora – sunt avantajate în orice domeniu al vieţii. Încurajând copiii să-şi dezvolte o gamă largă de abilităţi, pe care se vor baza apoi şi în viaţa de adult, şcoala ar putea furniza în viitor o educaţie a competenţelor de viaţă.

În anii ‚80, Howard Gardner, în teoria inteligenţelor multiple a identificat inteligenţa interpersonală şi inteligenţa intrapersonală, care combinate, reprezintă ceea ce nouă ne este cunoscut astăzi sub numele de inteligenţa emoţională (IE).

Totusi, termenul de “inteligenţă emotională” a fost formulat pentru prima dată într-o teză de doctorat, în S.U.A., în 1985, de catre Wayne Leon Payne, care considera că inteligenţa emoţională este o abilitate care implică o relaţionare creativă cu stările de teamă, durere şi dorinţă. Apoi, D. Wechsler a realizat un set de teste standardizate pentru inteligenţă (academică sau teoretică), şi a remarcat că adaptarea individului la mediul în care trăieşte se realizează atât prin elementele cognitive, cât şi prin cele non-cognitive. Aspectele non-cognitive ale inteligenţei includ factori de ordin afectiv, personal şi social, fiind esenţiale pentru reuşita în viaţă a individului.

În anul 1995, Daniel Goleman a publicat cartea intitulată ”Inteligenţa Emoţională”. Cartea a fost un succes imens și a devenit bestseller în S.U.A. Această carte a făcut cunoscut conceptul de inteligenţă emoţională în toată lumea.

La fel ca multe alte concepte, inteligenţa emoţională (IE) este un nume, o convenție pentru acel ceva pe care cu toții știm că îl avem într-o măsură mai mică sau mai mare. Iată că Goleman a fost cel ce a popularizat conceptul, creând astfel, în mintea noastră, ”sertarul” în care putem să punem acum cele mai importante dintre abilitățile noastre.

1.2 Componentele inteligenţei emoţionale

În teoria sa, Gardner rezervă un loc important formelor de inteligenţă, componente ale inteligenţei emoţionale şi anume: inteligenţa interpersonală şi inteligenţa intrapersonală.

Inteligenţa interpersonală – constă în abilitatea de a-i înţelege pe ceilalţi, de a cunoaşte ceea ce îi motivează pe oameni, cum muncesc ei, cum poţi să cooperezi mai bine cu ei.

Inteligenţa intrapersonală – constă în abilitatea de a se întoarce spre sine, în interiorul propriei persoane, de a realiza o aprofundată cunoaştere personală.

Psihologii au arătat că aceste abilităţi nu sunt generate de un nivel ridicat al inteligenţei academice/teoretice, ci ele constituie un fel de sensibilitate specifică faţă de practică şi de relaţiile interumane. Astfel, s-a născut o nouă formă de inteligenţă – inteligenţa emoţională.

În jurul anilor 90 s-au conturat trei mari direcţii în definirea inteligenţei emoţionale, trasate de următorii cercetători în acest domeniu:

a. Mayer şi Salovey (1990, 1993) – înţeleg prin inteligenţa emoţională capacitatea de a percepe cât mai corect emoţiile şi de a le exprima, de a accede sau genera sentimente atunci când ele facilitează gândirea; de a cunoaşte şi înţelege emoţiile în vederea promovării şi dezvoltării emoţionale şi intelectuale. Aici putem aminti numele psihologului american Festinger cu teoria “disonanţei cognitive”, conform căreia oamenii refuză să se gândească la lucruri care le provoacă sentimente, emoţii negative. Totodată, în urma relaţionărilor interpersonale există tendinţa de a selecta ideile care sunt conforme cu valorile proprii şi care declanşează sentimente pozitive. Din aceste opinii rezultă intercondiţionările între emoţie/sentimente şi gândire.