Biserica și statul ca doctrine politice

1. INTRODUCERE

Există o criză integrală şi integratoare, un fel de „black hole”, care înghite, modifică şi apoi anihilează. Dinăuntrul vârtejului” neantizării generalizate, răzbat disonant „urletele de mânie”, apelurile disperate ale „atomilor” sociali, culturali, religioşi... Criza nu mai e ceva nou, este ceva panistoric. Dacă cineva se trezeşte şi spune că „suntem în criză!”, nu îl crede nimeni, în sensul că nu-l înţelege sau nu vrea să-l înţeleagă. Să spui că „e criză, dom'le!” este un truism. Tocmai de aceea nu mai poate fi crezut.

„Petrecerea” panistorică în criză netezeşte asperităţile sensibilităţii superioare ale „cetăţeanului” şi totodată, în cazuri cu totul excepţionale, sensibilitatea poate fi activată providenţial în „persoane”. „Persoanele” pot urma sau nu sensibilităţii intrinsece de a denunţa „le mal du siècle”. Pot să o denunţe in două direcţii, urmând instanţa "infailibilă" a „raţiunii”, a deşteptăciunii de tip „zoologic” a propriei „inteligenţe” (creierul produce idei, concepte, sisteme infailibile, aşa cum stomacul produce sucul gastric pentru a dizolva alimentele ingerate; sau poate urma instanţa de drept infailibilă a unicei Inteligenţe necontingente printr-o legătură personalist-sinergetică şi despătimită cu Aceasta.

Şi vulgul, socialul, „societatea civilă”, „comunitatea”, etc. descoperă tragedia vieţuirii, căderii in istorie, plângându-se că „toate merg prost”. Aceasta nu comportă dimensiuni metafizice, ci de-a dreptul biologice. Constatarea nu transformă cuvântul golit de esenţă, ci numai cuvântul esenţial, constructiv, factic.

Suportul cuvântului este persoana. Personalitatea dă caracter personal existenţei (entităţii individului). Caracteristic persoanei este alteritatea şi conştiinţa de sine. Acestea nu sunt, din nou, un produs al gândirii, o funcţie a creierului, (a inteligenţei), şi aici ne referim la conştiinţa propriei identităţi, ego, existenţe 1. Persoana implică in virtutea alterităţii sale altaalte persoanăpersonae (persoana – persona, προοσοπον- de la προς –ωφιν = a sta faţă în faţă) 2.

Persoana poate fi religios-profetică, politică, culturală, poate fi individuală sau colectivă, în nici un caz una universală. Persoana are unicitate. Unicitatea dă numele 3. Deci nu vorbim despre „ceva” abstract, ci despre „ceva” concret. Aserţiunile intelectualiste, în ceea ce priveşte problema persoanelor, nu au loc în abordări filosofico-politice determinist-raţionaliste.

Şi totuşi, societatea şi „ştiinţa” acesteia, precum şi ştiinţa „manifestărilor” acesteia - politologia - se hazardează în continuare în a disocia personalismul societăţii şi umanitaţii în eşichiere, proprietăţi, caracteristici, sisteme.

În această direcţie, Biserica, şi ne referim aici la Biserica Ortodoxă are „nefericirea” sau ocazia de a se confrunta, mai mult sau mai putin violent, atât cu socialul, cât mai ales cu corpusculul ideologic care îl generează. „Civitasul”, „polisul”, socialul, continuă să gliseze din ce în ce mai mult spre exteriorul identităţii sale şi, evident, Biserica nu poate rămâne indiferentă, mai ales ca o bună parte din corpusul social, cel puţin nominal, intră în consistenţa ei. De altfel, după cum bine observă cardinalul Christoph von Schonborn, criza „polisului” şi cea a „ecclesiei” nu pot fi separate întrucât viaţa creştină care subzistă în viaţa Bisericii este integrată organic în viaţa ţării originare şi a societăţii. Ba mai mult, însăşi Biserica are de suferit în urma mediatizărilor negative şi unilaterale ale acestei crize care pare să atingă social chiar pe ea 4. „Civitasul”, sau ca să uzităm un termen la modă, „societatea civilă” îşi repudiază cu înverşunare şi sistematic constanta metafizică, în general, şi pe cea creştină, în special, îşi asasinează „civilizat” (ideologic) părinţii - moştenirea etno-lingvistică, cea culturală a antichităţii greco-latine (rudenia culturală) şi cea creştină (rudenia moral-religioasă) 5. Mai plastic, vorbim despre „tăierea crăcii de sub picioare”, şi a obligativităţii „morţii caprei vecinului”. Situaţia este cu atât mai dramatică cu cât „proeminenţele” laice, declarate de la caz la caz, alchimic şi cameleonic, ortodocşi, catolici, liber-(ne)cugetători, se pronunţa răspicat pentru accentuarea secularizării societăţii, precum şi a misiunii Bisericii în societate 6, precum şi separarea acesteia cât mai pronunţată de societate/stat, înhăţarea frăţească a prerogativelor/puterii ei, a ei către stat şi a aşezării ei în rând cu celelalte „comunităţi” religioase sau chiar supunerea ei. De aici, se constată o reţinere sau poate o frică nejustificată în a se aborda, misiologic, evanghelizator, politica, de către o anume pătură eclesiastică, mai ales în contemporaneitate,mai ales acum, când fenomenologia politică este atât de complexă. „Certarea” politicului de către Biserica este cu atât mai necesară, cu cât politicul se distanţează din ce în ce mai mult de sacru. Politicul - cu pretenţia de a se intitula cât mai umanist - se dezumanizează şi exploatează abstract „pro domo sua”, în mod unilateral, necesităţile urgente ale polisului alunecat „volens nolens” în biologic, totodată excluzând agresiv „alma mater” care îi este suport energetic - Biserica. Aceasta se retrage timorată, „aghezmuind” totuşi, din raţiuni practice, acţiunile lui. A nu se confunda, totuşi, politicul, ca manifestare genetică, cu părţile lui de manifestare, după cum nici Biserica nu se poate confunda cu o anumită ierarhie servilă. Poliţia, manifestare firească a societăţii umane, nu poate şi nu trebuie confundată cu unele din acţiunile denaturate, antiumane şi de aici anticreştine ale acesteia. În paralel, acţiunile „curbate”, servile, ale unor membri ai Bisericii în faţa politicului „rău”, nu se suprapun cu trupul infailibil al Bisericii, identic cu al Mântuitorului Hristos Însuşi.

Dilemele/conflictele generate de secularism, ca de exemplu cea dintre naţionalism şi universalism (internaţionalism), individualism şi colectivism, creaţionism şi evoluţionism, ecumenism şi prozelitism, etc. sunt produsul unei mentalităţi unilaterale, redenţioniste, de factură raţionabilă, care nu pot cuprinde realitatea în complexitatea ei organică, şi acestea s-au mulţumit cu fragmente de adevăr care s-au transformat în tot atâtea ideologii. Este vorba despre antropocentrism radical care împinge omul spre o lume artificială care nu mai vrea să ţină cont de legile lui Dumnezeu imprimate ontologic în el şi în natura lucrurilor din jurul său 7.