Învățătura biblică și a Sfinților Părinți cu privire la moarte

Introducere

Moartea este separarea unităţii trup şi suflet prin întoarcerea trupului în elementele din care a fost creat. Toţi în pământ s-au întors, cei care au trăit .

Biserica se întemeiază pe credinţa noastră mărturisită în Hristos Care a venit în lume pentru mântuirea tuturor. După chipul Mântuitorului, Cel în două firi, Biserica are şi ea două înfăţişări: una văzută, lumea pământească, şi alta nevăzută, prin care înţelegem lumea îngerilor, a drepţilor trecuţi la viaţa cea veşnică. Peste Biserica Luptătoare, la fel ca şi peste Biserica Triumfătoare domneşte lucrarea Sfântului Duh, mereu şi peste tot prezent, făcându-le pe toate una. Această comuniune este posibilă doar prin credinţă şi rugăciune. Sufletul uman simte nevoia acestei comuniuni. Tot aici, în această comuniune se înscriu şi rugăciunile celor plecaţi din lumea aceasta, fie drepţi sau păcătoşi. Pe măsură ce realizăm că suntem păcătoşi, dorim să ne plecăm genunchii la rugăciune, pentru noi cât şi pentru semenii noştri, vii sau adormiţi. Această legătură este întărită de însăşi porunca Mântuitorului care a zis: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.”(Ioan 13, 34)

Noi, creştinii nu ne rugăm, în mod egoist, doar pentru noi, pentru binele şi iertarea păcatelor noastre, ci precum Însuşi Hristos ne-a poruncit, facem rugăciuni pentru toţi, din dragostea noastră faţă de ceilalţi. Facem asta convinşi de faptul că prin rugăciunile noastre, pe care le facem cu iubire, sufletele celor adormiţi întru dreapta credinţă pot fi uşurate şi mântuite de Dumnezeu, dacă atunci trăiau au făcut fapte bune, sau dacă pe patul morţii s-au căit suficient. Mormântul este un loc întunecos şi întristător dacă ne lipseşte nădejdea şi credinţa, şi este un loc de odihnă pentru trupul cel obosit al creştinului, care la glasul arhanghelului se va scula cu o stare nouă în ziua viitoare a învierii obşteşti.

Dacă creştinul crede în acestea, el comunică în chip real cu cei vii în chip văzut şi în chip duhovnicesc prin rugăciune şi pomenire iar cu cei adormiţi numai în chip duhovnicesc, numai prin rugăciunile ce le face pentru iertarea păcatelor lor şi pentru aşezarea lor în locaşurile drepţilor.

Pe acest fir, iubirea faţă de aproapele, viu sau mort, este o cerinţă firească a inimii noastre, o cerinţă vie şi permanentă. Ea se exprimă şi se înfăptuieşte în rugăciunile de pomenire ce le facem. Acestea sunt, de fapt, rodul iubirii noastre ce dăinuie peste hotarele vieţii pământeşti. Este dovada certă că moartea şi îngroparea nu curmă iubirea creştinească, dintre cei vii şi cei morţi din timpul când aceştia din urmă erau şi ei vii.

Rugăciunile pentru cei morţi îşi au temeiul din începuturile Vechiului Testament. Era obiceiul de a se frânge pâine întru pomenirea morţilor din cele mai vechi timpuri. La morminte se aduceau jertfe, se împărţea celor lipsiţi, şi se citeau rugăciuni şi cântări. „Şi întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se şteargă. Iar viteazul Iuda a îndemnat mulţimea să se păzească fără de păcat, văzând cu ochii cele ce s-au făcut pentru păcatul celor care mai înainte au căzut. Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi.” (2 Macabei 12, 42-44). Este o mărturie a faptului că avem prefigurări a le rugăciunilor pentru cei morţi încă din Vechiul Testament şi, pe de altă parte, sunt prefigurări ale aşezămintelor Noului Testament.

Pomenirea morţilor a fost aşezată de Sfinţii Apostoli, care au urmat îndemnul Domnului. Sub credinţa în faptul că Mântuitorului a murit şi a înviat pentru stăpâni peste cei vii şi cei morţi, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii.”(1 Timotei 2, 1), iar Sfântul Apostol Iacob ne zice: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.”(Iacov 5, 16).

Obiceiul de a pomeni pe cei morţi, precum spun Tertulian şi Sfântul Ciprian al Cartaginei, era deja consacrat pe la sfârşitul secolului al II – lea, iar rugăciunile pentru ci răposaţi constituiau o parte nelipsită a slujbelor bisericeşti prilejuită de pomenirea lor, iar ca mărturie, în acest sens, stau toate liturghiile vechi.

Cu o deosebită limpezime se vorbeşte despre pomenirea morţilor în Constituţiile Apostolice (cartea VIII, 12, 13, 41, 42). Aici găsim atât rugăciunile pentru răposaţi la săvârşirea Liturghiei, cât şi arătarea zilelor în care se cuvine, cu deosebire a pomeni pe morţi şi a ne ruga pentru noi.

De obicei rugăciunile se fac împreună cu jertfa cea fără de sânge, la Sfânta Liturghie, şi sunt însoţite de milostenii şi cu faceri de bine ca să se roage cât mai mulţi pentru odihna sufletelor celor răposaţi. „Când tot poporul şi ceata sfinţilor stă cu mâinile ridicate în faţa Sfintei Jertfe, cum să nu ne aducem aminte de fraţii noştri cei trecuţi la locul păcii, şi cum să nu ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei?” (Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia 41, la Epistola 1 către Corinteni).

Astfel învăţătura biblică legată de moarte este strâns legată de pomenirea celor adormiţi.