Învățătura Dogmatică Despre Maica Domnului în Cadrul Hristologiei

Introducere

Învăţătura ortodoxă despre “Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria”, are o importanţă deosebită şi o frumuseţe aparte. Aceasta şi datorită pietăţii deosebite şi afecţiunii cu care creştinii din toate timpurile s-au raportat la Maica Domnului. Sfânta Fecioară Maria a fost şi este pentru toţi creştinii nu numai Maica Domnului nostru Iisus Hristos, ci şi a tuturor creştinilor. Ea stă în centrul preocupărilor dumnezeeşti şi omeneşti de la căderea protopărinţilor; Ea se naşte plină de dar la zorii unei vieţi noi pentru omenire; ea zămisleşte Lumina lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi-I dă viaţă. “Ea Îl urmează în lume, plină de iubirea ce mai curată şi tot ea îl însoţeşte până la cruce. Este mama adevărată a noastră a tuturor, împărăteasa cerului şi a pământului”

Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului a fost considerată obiectul tuturor marilor evenimente ale iconomiei mântuirii omului şi, în toate aceste întâmplări providenţiale, ea a ocupat un loc aparte. În tot arcul de timp al Revelaţiei divine, persoana Maicii Domnului este prezentă în toate momentele importante, desfăşurându-şi rolul său în planul lui Dumnezeu, alături de Fiul său, Mântuitorul nostru: din prima pagină a Sfintei Scripturi şi până la ultima sau de la cartea Facerii până la Apocalipsa Sfântului Ioan, de la Profetul Isaia până la Sfântul Evanghelist Luca, de la întrupare la Jertfa de pe Cruce, de la Rusalii până la Parusie.

În cele ce urmează, vom vedea învăţătura dogmatică despre Maica Domnului în cadrul hristologiei, făcând referire specială, bineînţeles, la cea de-a cincea consecinţă dogmatică a unirii ipostatice, adică a faptului că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

1. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu

Învăţătura că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) şi Maica Domnului este punctul de plecare în realizarea mântuirii noastre, zorii împlinirii nădejdilor de împăcarea omului cu Dumnezeu. Căci, din clipa în care Sfânta Fecioară zămisleşte de la Sfântul Duh şi naşte după trup în chip suprafiresc pe Domnul nostru Iisus Hristos, biruind legile firii, începe să se contureze cât mai clar izbăvirea omenirii din robia păcatului şi să se împlinească cu toată certitudinea făgăduinţele făcute de Dumnezeu prin profeţi despre venirea lui Mesia. Sfânta Fecioară, zămislind în pântece de la Duhul Sfânt, naşte după trup pe Dumnezeu Fiul de aceea i-a fost atribuită prerogativa sau calitatea de „Născătoare de Dumnezeu” sau „ Theotokos”.

Prin căderea în păcat a primilor oameni, aceştia ajung în robia păcatului, chipul lui Dumnezeu din om se alterează, se umbreşte legătura de comuniune harică a omului cu Dumnezeu, voinţa omului înclină mai mult spre rău decât spre bine, iar prin săvârşirea repetată a răului omul se îndepărtează tot mai mult de Creatorul său.

„De acum nu se mai poate întoarce la Dumnezeu; firea lui este prea slabă, el nu mai are puterea şi posibilitatea de a reveni în comuniune cu Creatorul, îndreptându-se tot mai mult spre osânda veşnică prin continua păcătuire.”

Dar Dumnezeu, care l-a creat pe om spre desăvârşire şi nu spre pieire, „nu vrea moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu” (Iez 33, 11), de aceea, în atotbunătatea şi dragostea Sa pentru făptura omenească, hotărăşte şi mijlocul de izbăvire a lui. Cum însă împăcarea dintre Dumnezeu şi om nu se putea face decât de o persoană care să fie Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Tatăl a hotărât ca, prin întruparea Fiului Său, să răscumpere pe omul căzut în păcat şi să-l împace cu Sine, după răzvrătirea pe care omul a arătat-o faţă de El prin neascultarea poruncii Sale. Persoana în care avea să se realizeze hotărârea divină de întrupare a Fiului lui Dumnezeu este Sfânta Fecioară Maria. Prin întruparea din Sfânta Fecioară, Fiul lui Dumnezeu avea să devină Fiul, unind în persoana Sa firea dumnezeiască cu firea omenească. Acest lucru a fost vestit în lume încă de la căderea omului în păcat.