Istoria Evului Mediu

1. INTRODUCERE ÎN ISTORIA EVULUI MEDIU

1. Ce este evul mediu? Istoria ideii de ev mediu

Evul mediu reprezintă o perioadă istorică distinctă, în istoria umanităţii, dar controversată sub multiple aspecte.

Istoria conceptului de ev mediu, a semnificaţiei conferite termenului de-a lungul timpului poate fi interesantă fiindcă surprinde schimbarea perspectivei din care oamenii au judecat trecutul. Cei care au trăit în evul mediu n-au avut conştiinţa faptului că aparţin unei epoci total diferite de cea pe care au lăsat-o în urmă, antichitatea, lumea romană. Şi ulterior, schemele în care istoriografia medievală a încadrat succesiunea evenimentelor au eliminat orice diferenţă între trecutul antic şi prezentul medieval.

Caracteristic pentru evul mediu a rămas efortul de a se lega de trecut: aşa se explică cum un eveniment realmente nou- ca naşterea Imperiului carolingian -în anul 800- la peste trei secole de la răsturnarea lui Romulus Augustulus, i-a făcut pe cronicari să lege imperiul lui Carol de acela prăbuşit în anul 476, în paralel cu inventarea unui sistem complex de translaţie a puterii imperiale din Occident în Orient, iar acum din Orient iarăşi în Occident ( translatio Imperii). S-a adăugat şi tendinţa de a considera întotdeauna întoarcerea unui suveran pentru încoronare la Roma ca o restauratio sau renovatio a Imperiului.

Abia din secolele XIV-XV umaniştii au început să privească altfel succesiunea epocilor: nu ca o continuitate între antichitate şi evul mediu, ci ca o distincţie. Astfel, conceptul de ev mediu a fost expresia umanismului italian, ca antiteză la idealul renascentist. Între secoleleXIV-XV scriitorii italieni au considerat că trăiesc o epocă de radicală transformare a culturii, caracterizată prin recuperarea literaturii şi spiritului antichităţii. Şi artiştii Renaşterii au considerat că trebuie să recupereze valorile estetice şi morale ale artei antice. Rezumând, se poate spune că literaţii şi artiştii Renaşterii au schiţat un itinerariu al civilizaţiei care se împărţea în trei faze : 1.antichitatea clasică, în care valorile umane şi culturale au atins cel mai înalt grad de evoluţie; 2.epoca de barbarie şi decadenţă ce a urmat prăbuşirii Imperiului roman. Această epocă intermediară este cea care a devenit pentru noi evul mediu; 3. epoca umanismului , contemporană lor, în care au renăscut idealurile antichităţii.

Spre deosebire de artişti şi literaţi, istoricii, politicienii, gânditorii din Renaştere, au judecat mersul istoriei universale mult mai nuanţat. Istorici ca LEONARDO BRUNI (1370-1444) sau FLAVIO BIONDO( 1392-1463) au considerat că într-o epocă succesivă antichităţii s-au format instituţii caracteristice şi vremurilor în care ei trăiau: oraşul, biserica, organizarea municipală etc. Totuşi, gândirea lor se înscrie în tipare umaniste fiindcă, pe de o parte apreciau noutatea epocii lor ( costume, guvernare, artă), iar pe de altă parte condamnau evenimentele prin care s-a ajuns aici .

O concepţie mai matură a formulat NICCOLO MACHIAVELLI (1469-1527) care pentru a explica istoria Italiei din epoca sa a făcut referiri la constituirea principatelor regionale şi la puterea politică a papalităţii în secolele precedente. A privit istoria Italiei ca o dezvoltare continuă, de la invaziile barbare la secolul al XV-lea.

Ideea de ev mediu s-a conturat astfel în gândirea umaniştilor italieni. O primă denumire specifică epocii de mijloc a apărut în anul 1469 în lucrarea episcopului umanist GIOVANNI ANDREA BUSSI (1414?- 1475). Referindu-se la un alt umanist celebru- la Niccolo Cusano- a lăudat cunoştinţele sale de istorie latină, atât antice cât şi din “media tempestas”( din epoca de mijloc ). Doar că în latina lui Bussi “medio” putea avea o dublă accepţiune: 1.intermediar; 2. mai puţin antic. Ulterior, în alte scrieri noţiunea de ev mediu apare în diverse forme, ca “media antiquitas”, “media aetas”, “media tempora”, “ medium aevum” etc. Însă sensul rămâne acelaşi ca la Bussi : intermediar; tardiv; mai recent faţă de epoca clasică.

Reflecţii mai mature despre evul mediu, după ce istoriografia a parcurs experienţa polemicilor religioase dintre protestanţi şi catolici din secolul al XVI-lea, s-au formulat în secolul al XVII-lea. Monarhiile absolutiste din Europa au încurajat istoriografia, erudiţia colectivă, cu scopul de a se idealiza instituţia monarhică, propriile naţiuni. Documentarea a făcut progrese, interesul pentru documente fiind asociat cu cel pentru latina medievală.

O mare parte a erudiţiei secolului al XVII-lea s-a concentrat asupra istoriei ecleziastice. Prin iezuiţii conduşi de JEAN BOLLANDUS (1596-1665), prin benedictinii maurini conduşi de JEAN MABILLON (1632-1707) se perfecţionează metoda critico-filologică. Totodată, aceşti istorici ai bisericii privesc istoria ecleziastică ca o dezvoltare neîntreruptă din antichitate până în prezent. Ei au evidenţiat diferite manifestări ale religiozităţii creştine în evul mediu. Astfel, au contribuit pozitiv la conturarea imaginii acestei epoci. Împărţirea istoriei universale în epoci a fost consacrată în mediul academic de către CHRISTOFOR KELLER (lat. Cellarius), profesor la Universitatea din Halle, care a vorbit în manualele sale despre o Historia antiqua (1685), o Historia medii aevi (1688) şi o Historia nova (1696). Lucrarea din 1688, scrisă în latină, era o istorie a evului mediu, de la Constantin cel Mare până la cucerirea Constantinopolului.Fiind o lucrare cu scop didactic a avut o mare influenţă în difuzarea acestei periodizări a istoriei. De apreciat este faptul că manualul a oferit o perspectivă largă asupra evului mediu, de la evenimente politice, militare, la cele religioase, la reînnoirea culturii. Totuşi predomină evaluarea negativă a evului mediu

În secolul al XVIII-lea, evul mediu a devenit obiect de cercetare, încercându-se o evaluare a caracteristicilor civilizaţiei sale comparativ cu cea modernă. De remarcat rolul special al lui MURATORI (1672-1750), celebrul bibliotecar al bibliotecii Ambrosiana din Milano, care poate fi considerat iniţiatorul cercetării sistematice a evului mediu italian. El a studiat instituţiile, costumele, cultura, religia în evul mediu, pe baza cronicilor, a diplomelor, a legilor etc. Cu toate acestea Muratori nu a admirat exagerat această epocă, dar nici nu a condamnat-o cu premeditare. A considerat evul mediu nu ca pe o epocă uniformă, cu neîmpliniri, dar şi cu progrese notabile după anul 1000 şi mai ales din secolul al XIII-lea.

În secolul al XVIII-lea consideraţiile asupra evului mediu n-au cuprins doar mediul academic. Filosofii au făcut suficiente critici la adresa sa, astfel încât era văzut ca o epocă negativă, a fanatismului şi superstiţiilor, a inegalităţii şi privilegiului naşterii şi al sângelui.

Abia romantismul, în polemică directă cu ra ţionalismul iluminist şi cu organizarea europeană napoleoniană, a început reevaluarea epocii medievale. Romanticii au abandonat condamnarea ei, încercând o comprehensiune a ei. Dar ambianţa în care se făceau aceste noi consideraţii era una dominată de Restauraţie şi de confruntările dintre partizanii Vechilui Regim şi moştenitorii tradiţiilor liberale ale Revoluţiei franceze. Într-o epocă ce se împletea cu înfiriparea naţionalismului s-au plasat în evul mediu originile naţiunilor. În evul mediu, romanticii au găsit originile sentimentului naţional, ale marilor idealuri ale creştinismului.

Cel mai mare istoric romantic francez, JULES MICHELET, considera în Introducere la istoria universală (1831), că evul mediu este o epocă simplă şi pitorească. În schimb, în primele volume din Istoria Franţei ( 1833-1844 ) a considerat evul mediu ca epoca de formare şi afirmare a naţiunii franceze, figura Ioanei d`Arc fiind evocată în pagini memorabile.