Iubirea Matură și Manifestările Ei

INTRODUCERE

Omul este creat pentru comuniune; binele său nu este singurătatea, dar „un ajutor pe măsura lui”; putem spune aşadar că omul „există” întrucât „există pentru” şi „cu” alţii. Această tendinţă spre comunicaţie şi inter-relaţie nu este, însă o constatare sau un element întâmplător, dar o dobândire treptată şi un scop spre care aspiră. În acest sens este necesară asocierea libertăţii, care are un rol determinat în trecerea de la egocentrism la promovarea comuniunii şi edificarea comunităţii. Se cere trecerea de la individualitate la intersubiectivitate: rezistenţa în faţa ispitei individualismului şi egocentrismului, pentru a promova comuniunea şi a construi comunitatea.

Aceasta înseamnă că omul trăieşte modul său de „coexistenţă” şi de „manifestare a iubirii”: intersubiectivitatea se bazează pe iubire. Iubirea este exigenţă şi iradiere a fiinţei proprii:

- „a iubi înseamnă a fi”. În iubire şi prin iubire persoana descoperă că modul său de afi este o existenţă „pentru” şi „cu”: „a fi pentru” înseamnă a ieşi din inerţie şi non-sens; înseamnă deschidere, disponibilitate, angajare în slujba iubirii creatoare a lui Dumnezeu în lume;

- „a fi pentru” înseamnă a dărui;

- „a fi cu” înseamnă a ieşi din izolarea sufocantă; înseamnă a întâlni, a comunica, a trăi împreună.

A iubi înseamnă a dărui şi a primi. De aceea egoismul e păcat împotriva iubirii: refuzul dăruirii, iar mândria tot păcat împotriva iubirii: refuzul de a primi. Iubirea dă vieţii sensul dăruirii; al bucuriei dăruirii care, tocmai pentru că e bucurie, este cu totul altceva decât micşorare sau sărăcire: din contra, este cea mai înaltă formă de îmbogăţire; se traduce cu acel „a pierde viaţa pentru a o regăsi”, despre care vorbeşte evanghelia după Sf. Matei 10, 39.

Apoi iubirea este creatoare: o iubire sterilă, care nu crează nimic, nu există, nu este adevărată iubire. În şi prin iubire „eu sunt” deoarece „tu eşti”. Orice iubire, tocmai pentru că e iubire, nu poate să nu fie o gratificare ; dar cu o condiţie: să fie adevărată sau să fie desprinsă prin dificila „artă de a iubi”. Iubirea este astfel marea posibilitate de a realiza aspectul „uman” al vieţii; omul este chemat să decidă în mod liber pentru iubire: trăirea vieţii ca o misiune de iubire, aceasta este vocaţia sa şi scopul său.

A iubi o persoană este totdeauna o experienţă transcendentă. La baza oricărei iubiri adevărate se află totdeauna o condiţie care trimite dincolo de sine şi de propriile posibilităţi, anume la Dumnezeu şi la iubirea originară şi creatoare a lui Dumnezeu. El este izvorul oricărei dăruiri prin iubirea şi garanţia oricărei fidelităţi.

Ce este iubirea?

Multe persoane confundă dorinţa sexuală, atracţia cu iubirea. Multe persoane confundă acel sentiment de „fluturi în stomac” cu iubirea. Multe persoane consideră că dacă există pasiune atunci un cuplu poate supravieţui. Mulţi dintre noi pornim în viaţă cu diverse idei despre iubire pe care le preluăm de la părinţii noştri, de la societate. Marile poveşti de dragoste înfăţişate de scriitori şi filme sunt doar nişte mituri în care ne place multora să credem (Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta, Orfeu şi Euridice). Dacă Romeo şi Julieta nu aveau interdicţia iubirii lor oare ne mai captiva aşa de mult povestea lor, care poate se termina în bucătărie cu o Julietă plină de nervi că Romeo al ei nu o ajuta la curăţatul cartofilor sau cu un Romeo satul de cicălelile consoartei. Multe filme care înfăţişează o relaţie între o femeie şi un bărbat au un final fericit, de cele mai multe ori cu cei doi care îşi pun pirostriile. Dar filmul nu mai arată ce se întâmplă după nuntă, cum reuşesc cei doi să se înţeleagă, să se adapteze unul la nevoile celuilalt, să negocieze relaţia, să colaboreze. Iubirea este, înainte de toate, o modalitate de autocunoaştere profundă a propriei fiinţe, dar şi a celorlalte fiinţe. Iubirea matură se manifestă prin cunoaşterea simultană a propriei fiinţe, dar şi a fiinţei pe care o iubim, de aceea un binecunoscut dicton spune că nu iubim pentru că nu cunoaştem, şi nu cunoaştem pentru că nu iubim. Să ai curaj să rişti pentru adevărul din inima ta, dar să nu te minţi când îl asculţi.

Dar oare cum putem să ne maturizăm în iubire-

Să trecem de la starea de copil răsfăţat la cea de adult fericit. În ultima instanţă, se pare că profunzimea iubirii şi a compasiunii pe care le simte cineva reprezintă elementul care face diferenţa între persoana implinită, care creează miracole, şi magicianul care face, pur şi simplu, magie. Dragostea nu este numai flori, zâmbete, iubire, ci înseamnă şi lacrimi, dorinţă, pasiune şi de aceea puţini au privilegiul de a-i descoperi puterea.

Iubirea infantilă se manifestă, de obicei, ca o stare de dependenţă plină de temeri. Iubirea matură se manifestă ca o stare de încredere absolută, de credinţă în iubire.

Iubirea matură se manifestă atunci când creşte aspectul neutru, transcendent, adică atunci când creşte influenţa divinului în relaţie, când îl iubim pe Dumnezeu.

Iubirea umană este o fuziune temporară. Iubirea transcendentă, este o iubire matură. Ce este, de fapt, iubirea pentru Dumnezeu şi cum Îl putem noi iubi pe Dumnezeu-

Un mare psihanalist, Carl Gustave Jung, spunea: “Eu nu cred că există Dumnezeu. Eu sunt sigur că există.” De la siguranţa aceasta pleacă iubirea noastră pentru Dumnezeu, credinţa şi chiar schimbarea fundamentală a vieţii noastre. Noi nu putem iubi un bărbat sau o femeie despre care nu ştim că există. Numai după ce ne întâlnim cu el sau cu ea simţim şi trăim cu înfrigurare iubirea. Dar, înainte de a/o iubi, noi avem nevoie să ştim că există.