Practica Postirii în Viața Monahală

Introducere

Practica postirii este strâns legată de crearea omului. După ce omul a fost creat i s-a dat si porunca postului. Postul nu a intervenit în viata omului după căderea în păcat, ci a fost dintre început o dimensiune ontologică a omului si în consecintă nu trebuie raportat la căderea omului, ci la desăvârsirea lui. Aceasta înseamnă că omul a fost creat de Dumnezeu trup si suflet într-o stare de desăvârsire relativă, cu posibilitatea de a ajunge la desăvârsirea absolută, după har, prin lucrare, prin efort personal. Desăvârsirea la care era chemat omul, subliniată de Sfânta Scriptură prin cuvintele "după asemănarea cu Dumnezeu" (Facerea 1, 26) viza atât trupul cât si sufletul, care erau în armonie, lucrând împreună, neantagonist

Cu privire la faptul că postul este cea dintâi poruncă dată de Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare spune: “Legea postului a fost dată în paradis. Adam a primit întâia oară porunca de a posti: «Nu mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului». Cuvântul: «Nu mâncaţi» este o lege a postului şi înfrânării. Dacă Eva ar fi postit si n-ar fi mîncat din pom, n-am mai fi avut trebuinţă de postul de acum, că «n-au trebuinţă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi». Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă! Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te, dar, înaintea lui Dumnezeu prin post. Mai mult si chipul în care au trăit primii oameni în rai este o imagine a postului, nu numai pentru că ducând o viaţă îngerească ajunseseră, prin cumpătare, la asemănarea cu îngerii, ci şi pentru că nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele născocite mai târziu de om: nici băutul vinului, nici tăiatul animalelor, nici toate cele câte tulbură mintea omenească” De aceea Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă să postim: “Fiindcă n-am postit, am iesit din Rai si am fost izgoniti de acolo. Să postim ca să intrăm iar în Rai” Asadar datori suntem cu totii să postim.

Postul adevărat nu înseamnă doar să nu mai mâncăm anumite alimente, ci ferirea de la rele. Sfântul Vasile cel Mare sublinia faptul că postul adevărat constă în retinerea de la cele rele: “Dezleagă toată legătura nedreptătii, iartă aproapelui tău vătămările, dăruieste lui datoriile! Tu nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău” Iar în alt loc acest sfânt părinte spunea că: “postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfeli, de minciună, de jurământul strâmb. Lipsa acestora este postul adevărat. În ele stă postul cel bun”

Postul se însoţeşte cu rugăciunea, mulţumirea pentru toate şi spovedania, pregătind persoana în întregul ei pentru sărbătoarea care urmează, ca în cazul unui atlet care îşi pregăteşte corpul, mintea şi sufletul. Postul nu trebuie privit ca o înfometare a trupului, căci “postul omoară patimile cele de suflet pierzătoare si desfătările cele omorâtoare, si cu adevărat asază pornirile si miscările inimii”

Postul este la fel atât pentru monah, cât si pentru credinciosul de rând. Singura deosebire o constituie asceza personală pe care o face monahul cu binecuvântarea părintelui său duhovnic.

Postul si rostul lui

Postul este cea dintâi poruncă dată de Dumnezeu, iar cu privire la aceasta Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Cucereşte-te şi sfieşte-te, omule, de bătrâneţea şi vechimea postului, pentru că de o vechime cu lumea este porunca postului. Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: «Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit»” El nu figurează în cele zece porunci, căci s-a dat mai înainte de cele zece porunci cu 4108 ani înainte, cât a fost de la zidirea lumii până când s-a suit Moise pe Muntele Sinai să primească tablele Legii.

Postul este desăvârşita nemâncare, sau a mânca cineva o dată în zi, în al nouălea ceas, cu mâncare uscată, adică numai de pâine şi apă

Postul este înfrânarea totală sau partială de la hrana bună si îmbelsugată si mai ales de provenientă animală. El este o jertfă trupească care cere a fi unită cu milostenia, cu darurile de tămâie, lumânări, aduse la altar, precum si metaniile, închinăciunile, iar toate laolaltă alcătuiesc închinarea datorată de trup, ca jertfă Domnului. Jertfa Domnului se ridică la cel mai înalt grad, numai când sufletul se curăteste prin înfrânarea de la orice răutate acoperind totul cu rugăciunea si cu gândirea cea curată spre slava lui Dumnezeu