Arta portretului și a narațiunii în opera cronicarilor români

Istoriografia in limba română s-a născut odată cu ridicarea noii boierimi, la sfârsitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, in urma părăsirii limbii slavone si ca o consecinţă a tendintei boierimii de a subordona puterea domnească şi a întemeia statul feudal nobiliar. Un rol însemat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldovene, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor iezuite din Polonia, cunoscut de cronicari direct, ca elevi.

În literatura istorică medievală românească s-au afirmat personalităţi de talent indiscutabil, fiecare cu stilul său. Întaii noştri prozatori ce s-au afirmat in mod deosebit sunt Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce.

GRIGORE URECHE (1590-1647) – „este primul nostru cronicar care motivează să rămâie feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură. Deci scrierea operei porneşte de la un puternic sentiment de datorie faţă de urmaşi. A fost un mare învăţat şi un mare boier moldovean. Este primul cronicar care este conştient că cele trei ţărişoare şi popoare care locuiesc în ele, sunt toţi de un neam, vorbesc aceeaşi limbă „şi toţi de la Râm se trag”.

Conştient de originea comună a românilor, cronicarul consemnează în letopiseţul său fapte importante din istoria Moldovei de la „descălecatul cel de-al doilea”, adică Dragoş Vodă (1359), până la domnia lui Aron Vodă (1594).

Opera lui Grigore Ureche e precedată de o „Predoslovie către cititor” in care sunt evidenţiate intenţiile cronicarului moldovean. Perioada reprezentată in cronică este îndelungată şi frămantată istoric de nenumărate lupte, intrigi, ucideri.

În cronica sa, Grigore Ureche se opreste în mod special asupra domniei lui Ştefan cel Mare, prezentată aici ca un simbol de libertate şi dreptate natională. Cronicarul îi realizează un portret de tip medalion după rigorile clasicismului, ilustrând mai întâi o trăsătură fizică pentru ca accentul sa cadă pe portretul moral. “Ureche atinge esenţa istoriei”(E.Negrici), el nu rotunjeşte niciodată informaţia, ci adoptă un stil concis.

Ureche consideră că Ştefan “Nu cerca să aşaze ţara”, ce era “om războinic“ de dragul de a face războaie, chiar lacom de a cuprinde “ce nu era al lui”. Ştefan avea inima aprinsă “de lucrurile vitejeşti” şi când nu purta lupte “I se părea că are multă scădere”. Aşadar, în concepţia cronicarului , Ştefan umblă după glorie “ca un leu ce nu-l poate îmblânzi nimenea”, fiind prototipul viteazului, ca Ahile, şi nu ceea ce a fost in realitate: un apărator al independenţei Moldovei.

Cronica lui Grigore Ureche se remarcă prin portrete realizate in linii sobre. Este cunoscut portretul lui Ştefan cel Mare. Despre portretul acestuia s-a spus ca este “cel mai clasic din literatura veche”(N.Cartojan).

Domnul este zugrăvit in calitaţile şi defectele lui de om, cu areola de “sfânt”, ca în imaginaţia poporului pentru vitejiunea şi înţelepciunea lui in apărarea ţării: „Fost-au acest Ştefan Vodă un om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fără giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu,şi lucrul său ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie, însuşi se vâraia,că văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde îl biruia alţii, nu pierdea nădejdea, ca ştiindu-să căzut gios,să rădica de-asupra biruitorilor”.