Polisemia Verbelor

Introducere

Actualitatea temei. Polisemia este un fenomen de limbă care constituie una din caracteristicile funda-mentale ale sistemului lexical şi este, în principiu, o urmare a evo-luţiei semantice a cuvântului, mai corect a mutaţiilor semantice. Polisemia sau polise-mantismul e capacitatea cuvântului de a avea mai multe sensuri şi se opune monosemiei sau monosemantismului denumire rezervată pentru cuvintele cu un singur sens(fenomen specific mai ales terminologiei ştiinţifice şi tehnice). În această ordine de idei, urmează să amintim că unităţile lexicale sunt polisemantice numai în dicţionare,reprezentând un ansamblu de virtualităţi semantice, în timp ce în context unităţile de vocabular,actuali-zându-se, se monosemantizează. Când vine vorba despre modalităţile de lexicografiere a polisemiei,lexicograful are sarcina de a elabora o structurare corectă şi bine argumentată a sensurilor cuvântului polisemantic în funcţie de tipologia şi destinaţia dicţionarului. Astfel,dicţionarul istoric presupune o structurare etimologică a sensurilor,adică dispune-rea sensurilor se va realiza în următoarea ordine: pe primul loc va figura sensul etimolo-gic, acesta fiind urmat de sensurile derivate, în timp ce un dicţionar uzual sau al limbii contemporane va plasa pe primul loc sensul cel mai curent, cel mai cunoscut al cuvânt-ului polisemantic, după care vor urma, în ordine logică, celelalte sensuri. Nu vom stărui mai mult asupra acestui aspect al polisemiei, întrucât el a va fi examinat în continuare.

Sub raportul prezentării lexicografice,verbul e cea mai complexă clasă morfologică şi ridică o serie de probleme ţinând de lexicologie,de morfologie şi de sintaxă, astfel încât în modul de interpre¬tare a verbului îşi dau concursul, ca nicăieri în altă parte,toate compartimentele lingvistice.Se consi¬deră că semul categorial al verbului în general e procesul, prin proces înţelegându-se “tot ceea ce se desfăşoară în timp”.

Aşadar,verbele sunt specializate în exprimarea proceselor şi ca urmare,în interiorul spaţiului semantic al lexicului în general se poate vorbi de câmpul semantic al verbelor, verbul având drept categorie semantică generală, distinctivă pentru această clasă de vor-bire categoria procesualităţii. Procesele exprimate de verbe se împart, la rândul lor, în trei categorii se¬mantice în funcţie de natura procesului denotat, de trăsăturile denotative cu cel mai mare grad de generalitate cuprinse în structura semnificatului referenţial al verbului: acţiuni, deveniri şi stări,fiecare din aceste trei clase alcătuind un „câmp” aparte în sfera semantică a acestei părţi de vorbire. Pe lângă aceste categorii de verbe este iden-tificată încă o clasă distinctă de verbe - „verbele de relaţie” (a avea), deşi verbele din această clasă în principiu nu constituie decât o subcategorie a verbelor stării, întru¬cât nu dispun de un verb cu funcţie de hiperonim, fiind foarte variate din punct de vedere semantic. Fiecare categorie semantică de verbe desemnează o varietate calitativ diferită de procese, având o serie de caracteristici semantice, morfologice şi sintactice distincte. Prin urmare,acţiunea,starea şi devenirea (eventual,relaţia)se manifestă ca forme calitativ diferite ale proceselor şi se disting prin modul de realizare a raporturilor specifice ce se stabilesc între verb, subiect şi obiect. Şi, în fine, urmează să precizăm că nu există verbe pure,adică,în mod general,de acţiune, devenire sau de sta¬re, această calitate a proceselor fiind exprimată de unele sensuri concrete ale verbelor,întrucât sunt verbe care,pe diferite linii de sens,pot fi verbe de acţiune, de devenire sau de stare. În felul acesta putem cons-tata că trecerea succesivă de la acţiune la devenire şi stare marchează trei faze distincte ale procesualităţii. Cu toate acestea, fiecare categorie semantică a procesualităţii dispune de cel pu¬ţin un verb-tip care exprimă plenar ideea de acţiune, de devenire sau de stare. Astfel, verbul a face, în sensul lui de bază, este exponentul tipic al verbelor acţiunii, verbul a se face - al celor de devenire, iar a fi – al celor de stare. În ceea ce priveşte verbele pronominale, acestea se includ în totalitate în categoria verbelor de devenire şi de stare.

Scopul lucrării constă în abordarea polisemiei în limba română, în special a poli-semiei verbelor, ceea ce constă drept obiectiv principal în vederea redactării acestei lucrări, deoarece eu consider că verbul şi particularităţile lexicografice a acestuia pre-zintă un interes major de studiu pentru cărturarii români şi trebuie văzute şi ca un element al limbii ce îmbogăţeşte şi înfrumuseţează limba română.

Conţinutul de bază al tezei: teza este alcătuită din introducere, două capitole, concluzii şi referinţe bibliografice.

Capitolul I

Polisemia în limba română

1.1. Câte ceva despre polisemia în limba română

Structura semantică a cuvintelor polisemantice va fi examinată detaliat în cele ce urmează.Pentru moment nu ne rămâne decât să examinăm structu¬rarea sensurilor cuvin-telor polisemantice în funcţie de tipologia şi destinaţia dicţionarelor. De obicei, eticheta de structură e atribuită tuturor ansamblurilor de elemente aflate în relaţii de dependenţă, fie unilaterală, bilaterală sau multilaterală. În această ordine de idei am putea vorbi de o lexicografie structuralistă, cel puţin în baza relaţiilor sau sistemelor existente în vocabu-larul examinat în dicţio¬nare. De altfel, ideea de structură şi sistem este dominantă în prezent în toate ştiinţele, de aceea nici lexicografia nu o poate ignora: această noţiune trebuie să prezideze organizarea sensurilor diferite ale unui cuvânt într-un articol de dicţionar. În acest caz nu este vorba „de a nega clasificarea istorică ce prezintă o valoare explicativă în acelaşi timp, precum şi virtuţile didactice, ci de a le atribui acestora un rol redus”