Politică socială și de ocupare

Partea I

I. Concepte de baza privind politica sociala

Politica socială a statului reprezintă un ansamblu de scopuri şi instrumente de analiză prin care puterea publică realizează afectarea normativă a resurselor publice şi a distribuirii veniturilor în perspectiva umanistă a dreptăţii sociale. Politica socială urmăreşte rezolvarea marilor probleme sociale legate de sănătate, educaţie, locuinţe şi se realizează prin intervenţia statului asupra următoarelor categorii de beneficiari: familii cu mulţi copii fără susţinere materială, copii orfani, persoane aflate în incapacitate de muncă definitiv sau temporar, persoane vârstnice etc. În general, nu se poate elabora “o listă universală” de componente ale politicii sociale asupra cărora statul doreşte şi poate să acţioneze prin intermediul politicii sociale deoarece aceasta cuprinde o arie mai largă sau mai restrânsă de obiective sociale determinată de organizarea societăţii, în general şi în funcţie de politica promovată de partidul de guvernământ şi mecanismele politice specifice acestuia.

În lucrarea sa cu privire la problematica politicii sociale, T.H.Marshall, considera că scopul declarat al politicii sociale este bunăstarea. Pornind de la această premisă, în condiţiile actuale ale dezvoltării societăţii principalele obiective urmărite de politica socială, sunt:

o promovarea unor servicii publice: sănătate, educaţie, siguranţă socială, cultură etc.;

o protecţia unor segmente ale populaţiei aflate în dificultate prin intermediul sistemului asigurărilor sociale şi a sistemului asistenţei sociale;

o asigurarea unor condiţii sociale considerate a fi importante pentru dezvoltarea socială generală: creşterea solidarităţii sociale, promovarea intereselor familiei şi a copilului, etc.

Politica socială poate interveni şi în alte domenii cum ar fi: aplicarea unor măsuri de reglementare a proceselor cu efecte nocive asupra mediului ambiant sau la nivel microeconomic prin intermediul instituţiilor locale poate influenţa sau urmări rolul şi activitatea sindicatelor sau protecţia angajaţilor (durata zilei de muncă, dreptul la condiţii corespunzătoare de muncă etc.).

Politica socială a UE este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat şi multiplicat pe parcursul timpului şi care acţionează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală şi socială. Permanenta preocupare a comunităţii europene pentru aspectele de politică socială - începută cu Tratatul de Roma (1957) - a dus, în timp, la crearea unui „model social european”. Unul din momentele cele mai importante ale evoluţiei acestui model se situează în jurul anului 2000, când se face trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecinţelor sociale negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere modernizarea sistemului social european şi investiţia în capitalul uman– altfel spus, se trece de la o abordare cantitativă (minimizarea consecinţelor) la una calitativă (investiţia în oameni). De asemenea¸ o caracteristică importantă a politicii sociale este delegarea responsabilităţilor de atingere a obiectivelor comunitare către Statele Membre.

Deşi preocuparea pentru aspectele sociale la nivel comunitar este prezentă încă de la începuturile acesteia, iar instrumente de politică socială au fost înfiinţate timpuriu (crearea Fondului Social European în 1958), din punct de vedere programatic politica socială debutează odată cu adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (cunoscută şi drept Carta Socială).

Carta Socială reflectă preocuparea pentru dimensiunea socială a politicilor comunitare în contextul construcţiei pieţei unice europene şi a fost elaborată în urma unui proces de consultare a părţilor interesate (reprezentanţi ai angajatorilor, lucrătorilor, liber profesioniştilor, fermierilor, etc.). Important de menţionat este că, deşi în faza de proiect se prefigura o soluţie la nivel comunitar, documentul final accentuează rolul şi responsabilităţile SM în direcţia aplicării şi respectării drepturilor sociale fundamentale: libera circulaţie a muncitorilor, angajarea şi salarizarea, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă, protecţia socială, libertatea de asociere şi negocierea colectivă, formarea profesională, tratamentul egal al bărbaţilor şi femeilor, protecţia sănătăţii şi siguranţa la locul de muncă, protecţia copiilor, adolescenţilor, persoanelor în vârstă şi a persoanelor cu handicap, precum şi informarea, participarea şi consultarea lucrătorilor în probleme ce îi afectează direct. Carta a fost semnată în decembrie 1989 de către 11 state membre (SM), singura excepţie fiind Marea Britanie – care a semnat în 1998. Pasul următor în programarea politicii sociale este reprezentat de Cartea Verde (Green Paper) - documentul care a lansat procesul de dezbatere asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar (1993), în vederea elaborării Cărţii Albe (White Paper) în 1994. Liniile de discuţie identificate prin Cartea Verde privesc:

- priorităţile commune tuturor SM în domeniile pieţei muncii, formării profesionale şi protecţiei sociale;

- îmbunătăţirea situaţiei ocupării forţei de muncă;

- accelerarea progresului în crearea unui sistem de producţie bazat pe calitate;

- stimularea solidarităţii şi integrării sociale;

- lupta împotriva sărăciei şi excluderii sociale;

- piaţa unică şi libera circulaţie a persoanelor;

- promovarea egalităţii de şanse pentru bărbaţi şi femei;

- sprijinirea dialogului social;

- coeziunea economică şi socială;