Abandonul Școlar

INTRODUCERE

Ne-am ales această temă “abandonul şcolar în România” deoarece reprezintă o problemă de actualitate cu care se confrunta această ţară.

Abandonul şcolar nu este o problemă nouă, de-a lungul timpului au fost realizate multiple cercetări pentru identificarea şi prevenirea abandonului şcolar. Odată cu trecerea timpului şi apariţia unor noi factori ce contribuie la acest fenomen negativ în rândul elevilor, schimbarea viziunii educativ – informative şi formative, egalitatea de şanse privind educaţia, suportul psihopedagogic oferit în şcoli, este necesară o implicare a tuturor factorilor ce contribuie la educaţia şcolară pentru stoparea şi eventual eradicarea acestui fenomen.

Această problemă consideram că este destul de delicată din punct de vedere al abordării cât şi rezolvării ei, deoarece considerăm că semnele de comportament al abandonului şcolar sunt greu de prevenit şi rezolvat.

Explicarea conceptelor:

ABANDÓN, abandonuri, s.n. 1. Părăsire împotriva regulilor morale şi a obligaţiilor materiale a copiilor, familiei etc. 2. Părăsire a unui bun sau renunţare la un drept. 3. Renunţare la continuarea participării într-o probă sportivă. – Din fr. abandon.

“Abandonul reprezintă conduita de evaziune definitiva ce consta în încetarea frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ înaintea obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de studii început” (Cristina, Neamţu (2003) Deviantă şcolară. Editura Polirom, Iaşi)

Rolul educaţiei, de ce nu ar trebui să nu renunţăm la educaţie

Rolul educaţiei (teorii)

În acest capitol ne-am propus să evidenţiem de ce nu ar trebui să abandonăm şcoală care sunt beneficiile educaţiei în viaţa fiecărui individ. De-a lungul timpului educaţia a fost un subiect dezbătut, criticat sau apreciat de numeroase personalităţi educaţia s-a dovedit a fii un mijloc de dezvoltare a sinelui, a veniturilor şi o îmbunătăţire a traiului de viaţă.

Capitolul de faţă va dezvolta tema relaţiei dintre educaţie şi dezvoltare socială pornind de la punctele de vedere radical opuse al funcţionalismului tehnologic şi ale şcolii capitalului uman, pe de o parte şi ale criticii şcolii acreditărilor şi ale sociologiei marxiste, pe de altă parte. Vom aborda posibilitatea dezvoltării sociale adoptând calea de mijloc a discursului comunitarian, care vede prosperitatea individului condiţionată de cea a colectivităţilor şi de coeziunea lor. Din această perspectivă, arătăm că şcoala poate fi un instrument de reducere a inegalităţilor structurale, de capacitare a cetăţeniei active, de suport pentru integrare pe piaţa muncii şi chiar o instituţie de dezvoltare în sine.

Concepţiile privind impactul şcolii asupra dezvoltării sociale pot fi organizate în trei mari dimensiuni: o perspectivă liberală, intitulată funcţionalism-tehnologic, una pe care aş intitula-o comunitariană, specifică orientării denumite actualmente „a treia cale” şi orientarea critică, cu rădăcini adânci în gândirea socială marxistă şi weberiană. În timp ce primele două curente au stimulat elaborarea unor viziuni şi politici de dezvoltare prin educaţie, punctul de vedere critic este mai puţin optimist în ceea ce priveşte potenţialul reformator al educaţiei subliniind mai ales caracterul aporetic al tuturor încercărilor de a spori bunăstarea şi a democratiza societatea prin mecanismele şcolii convenţionale. Celor trei curente de gândire le sunt asociate doctrine social-politice uşor identificabile şi au fost promovate de gânditori cu orientări ideologice aflate în polemică.

Tehnofuncţionalismul, şcoala capitalului uman şi critica marxistă şi weberiană

Pentru tehnofuncţionalism, oferta unui sistem educativ puternic dezvoltat este un răspuns la cerinţele (imperativele funcţionale) ale producţiei industriale: 1) dezvoltarea resurselor umane; 2) selecţia şi alocarea justă a acestor resurse şi 3) realizarea coeziunii sociale prin transmiterea către noile generaţii a valorilor centrale ale respectivei societăţi. Industrializarea accelerată din ţările comuniste a impus, în mod ironic, o viziune similară cu privire la gestiunea resurselor umane în perioada “revoluţiei tehnico-ştiinţifice”. În condiţiile unei economii planificate şcoala trebuia să producă executanţii necesari unei infrastructuri economice în continuă diversificare şi creştere, suferind un control strict, materializat în conţinuturi şi planuri de şcolarizare unice, prin interzicerea formelor alternative de educaţie şi prin tentative ale politicului de influenţare a dinamicii demografice.

Economiştii şcolii capitalului uman, precum Becker (1997) şi Denison (1964) au vizat să demonstreze că investiţia în şcoală este o investiţie productivă, ea producând nu numai beneficii individuale ci şi sociale. Potrivit lui Bonavot (apud Young, p. 747) „principala contribuţie a educaţiei la creşterea economică a fost aceea de a creşte calitatea competenţelor cognitive ale forţei de muncă şi îmbunătăţirea consecutivă a productivităţii ei marginale”. Pentru perioada 1929-1957, Denison (idem) a arătat că că aproximativ 25% din sporul venitului naţional pe locuitor al SUA poate fi atribuit creşterii numărului de ani de instrucţie ai forţei de muncă americane. Multe studii ulterioare au confirmat statistic importanţa augmentării nivelului de educaţie pentru dezvoltarea economiilor naţionale. Potrivit unui studiu al Băncii Mondiale din 1995, doar 16 şi respectiv 20 procente din bogăţia globală sunt atribuibile valorilor produse şi resurselor naturale, în timp ce restul de 64% este alcătuit din resursele umane ale planetei.

Astfel de rezultate au produs entuziasm printre cei care susţineau ideea că problemele de dezvoltare ale societăţilor pot fi rezolvate în bună măsură prin intervenţii la nivelul educaţiei. Studii ulterioare, uzând de o metodologie sofisticată, au ajuns la concluzii mai puţin pozitive sau chiar contrare. Teoriile care atribuie sporirii capitalului uman virtutea de a produce direct bunăstare aparţin astăzi unui curent de gândire învechit.