Coordonatele psihopedagogice contemporane ale relației familie - școală

Argument: motivatia alegerii temei.

Într-un context în care discursul public si chiar si arealul cercetării stiintifice pare să fie invadat, aproape confiscat de problematica efectelor agregate ale globalizării si integrării paneuropene, o temă precum ”relatia familie- scoală” ar putea fi catalogată, la o privire superficială,de importantă secundă;în cel mai bun caz.

si totusi !

Convingerea noastră este că familia si scoala sunt, si vor rămâne, constantele sistemului social, globalizarea si excesiv de invocata integrare europeană fiind simple variabile care influentează, desigur, calitatea relatiei dintre familie si scoală, dar actorul principal al dezvoltării rămâne tot parteneriatul dintre investitia educativă a celor doi ”actionari”: scoala si familia.

Analizând, în registru comparativ, experimentele educationale succedate în multimilenara istorie a umanitătii, se desprinde o singură concluzie: au devenit comunităti de succes cele care au plecat de la premisa conform căreia sistemul de învătământ este un instrument al dezvoltării durabile si principala investitie strategică (Talcott Parson). În această logică, punerea în conjunctie a tinerei generatii cu cele mai noi rezultate ale cercetării si profesionalizării, au permis, prin deschiderea comunitară realistă a ofertelor educative , adevărate miracole: cel nipon si cel german sunt doar două exemple, dar dintre cele mai convingătoare. Astfel, aceste tări, iesite nu doar învinse, ci total dezarticulate din războiul mondial ”au câstigat pacea” printr-o investitie educativă făcută consecvent, sistematic si focalizată pe inovarea inclusiv a managementului educational.

În replică, premisa considerării învătământului ca ”neproductiv”, promovată de experimentul bolsevic, a generat stagnare si chiar involutie, iar disparitia prin implozie a sistemului în care si România a fost inclusă până în Decembrie 1989 nu poate fi altceva, decât o probă de faliment istoric pe care (si) o paradigmă educativă profund gresită l-a favorizat.

Integrarea europeană a României, presupunând intrarea în rezonantă cu modelul occidental de gestionare a ofertelor educationale, a determinat asumarea unor noi forme de management nu doar la nivel macrosocial (al sistemului de învătământ), ci si la nivel microsocial, al managementului clasei si al relatiei dintre scoală si educabili, fără deosebire de categoria socială din care provin acestia.

În acest context si-au relevat valentele benefice alte experimente educationale de tip occidental: pedagogia integrată si scoala incluzivă, focalizate pe includerea copiilor cu trebuinte speciale (CES) în aria aceluiasi proiect educativ focalizat pe individualizarea continuturilor, dar absolvit de ”ispitele” oricărei forme de discriminare. Astfel, în replică fată de ”ghetoizarea” copiilor cu diverse deficiente, care în regimul comunist erau practic exclusi din aria educatiei veritabile, fiind plasati în adevărate ”rezervatii” unde asigurarea necesitătilor fiziologice (hrană, adăpost) era prioritară (uneori chiar exclusivă), experimentul incluziunii a generat includerea copiilor cu dizabilităti în clasele de copii normali pentru a beneficia si de confortul psihologic al egalitătii de sanse educative,dar si de oportunitatea socializării si relationării naturale, firesti, cu colegii lor de generatie care au avut norocul să se nască sănătosi (fără deficiente fizice sau psihice). Corijarea unor deficiente prin asistarea psihopedagogică pertinentă si calificată a făcut posibilă nu doar integrarea scolară a acestora, ci si integrarea socioprofesională a multora dintre ei, repunând, astfel, în discutie traditionalele controverse despre cauzele si formele succesului, respectiv ale insuccesului scolar precum si nevoia de inovare a relatiei dintre familie si scoală.

Aceste aspecte ne-au convins nu doar că asumarea de către noi, ca români, a paradigmei educative europene reprezintă cea mai bună optiune, ci si că includerea elevilor cu cerinte educative speciale (CES) în strategia de reformare structurală a sistemului românesc de învătământ reprezintă încă un standard prioritar si o caracteristică de bază a nivelului de cultură si de moralitate al tării noastre în calitate de membră a Uniunii Europene.

Raportându-ne la acest sistem de referintă, ne-am propus să aprofundăm problematica si factorii de care depinde ameliorarea stadiului educativ si psihosocial al acestor copii cu CES în noua lor ipostază de beneficiari ai practicii pedagogice de tip integrativ.

Pe componenta teoretică si aplicativă a cercetării noastre am reliefat dimensiunile socioeducative, curriculare, evaluative,dar si sociomorale, sau chiar aspecte de ordin juridic si economico-financiar, obligati la o astfel de diversificare a demersului de complexitatea fenomenului în spetă. Am obtinut, astfel, un sistem relativ coerent de repere psihosociale si educative care ne-a permis elaborarea chestionarelor si a tehnicilor de explorare a opiniilor elevilor, părintilor acestora, profesorilor si altor actori implicati în asumarea paradigmei specifice situatiei copiilor cu CES, informatii pretioase în elaborarea unei diagnoze a stării actuale, imperios necesare consilierii calificate a instantelor decizionale.

Pentru ca investigatia să capete consistentă teoretică si experimentală, ne-am restrâns aria de investigatie la relatia fundamentală familie-scoală. În pofida unui efort substantial de determinare specifică, în sensul de a ne limita numai la binomul familie-scoală, abordarea complexitătii fenomenelor si proceselor implicate în activitătile formative ale copiilor cu CES ne-au solicitat, încă din prima fază a cercetării, luarea în considerare si a altor aspecte precum: consilierea scolară, psihoterapia, metode, tehnici si instrumente de cercetare interdisciplinară.