Dezvoltarea prin Sociabilitate

DEZVOLTARE COMUNITARA

Dezvoltare prin sociabilitate

Problema fundamentala a existentei individului în societate o constituie raportarea lui la retelele existente, dezvoltarea unor relatii sociale în scopul definirii intereselor si atingerii unor scopuri. Sociabilitatea, ca proprietate a individului de a exista si de a adera la societate, este prioritara în stabilirea acestor contacte, conform unui sistem de norme si modele care au functia de a reglementa viata sociala si rolul individului în cadrul ei, pentru mentinerea unei coeziuni.

Sociabilitatea, în acceptiunea lui D. Sandu este proiectata în directia unui profit individual si configurata ca „relatie de tip pozitiv”, daca se opune conflictului. Dezvoltarea sociala si modernizarea ar depinde în mare masura de formele de sociabilitate sub forma capitalului social, menite sa aduca beneficii si sa asigure suport actorilor sociali. Dar ce reprezinta capitalul social? Facând o paralela între ce reprezinta capitalul economic si cel social, se observa o similitudine între proprietatile si functiile fiecaruia dintre ele: durabilitate, flexibilitate, constituie rezultatul unor eforturi în vederea producerii lor; în cazul capitalului social vorbim despre existenta unor resurse care deriva din interactiunile actorilor sociali, a retelelor formate prin contactul acestora. Referitor la ideea de capital social si la geneza lui, James Coleman utilizeaza conceptul în contextul tipurilor de interactiune familiala sau comunitara având scopul unei formari educationale asociate impactului pozitiv sau negativ ale acestora: „capitalul social pentru dezvoltarea unui tânar rezida în comunitatea functionala, în relatiile sociale reale care exista între parinti,în închiderea manifestata prin aceasta structura de relatii si în relatiile parintilor cu institutiile comunitatii. O parte din acest capital social este setul de norme care se dezvolta în comunitati cu un grad ridicat de închidere”1). Coleman se refera, deci la aderarea la grupuri închise, limitate în vederea anticiparii unor forme de comportamente deviante, aparitia unor retele producând un dezechilibru.

Initial, P. Bordieu raporteaza capitalul social la importanta posesiunii unor retele relationale durabile, stabile sau a apartenentei la un grup menite sa confere sprijin indivizilor si indiscutabil existenta unui profit din relationarea cu acestea: „agregarea resurselor actuale sau potentiale legate de posesia unei retele durabile de relatii mai mult sau mai putin institutionalizate de responsabilitate si recunoastere reciproca- sau cu alte cuvinte, resurse legate de apartenenta la un grup- care furnizeaza fiecarui membru sprijinul capitalului de care dispune colectivitatea, o acreditare care te îndreptateste la credibilitate, în variate sensuri ale termenului”2). D. Sandu împartaseste aceeasi opinie, extinzând sfera capitalului social, prin utilizarea unor concepte cu valoare de „unelte”. Într-adevar, lipsa unei

1) — Coleman, J.: „Public and Private High Schools: The Impact of Communities”, 1987. Op. cit. Dictionar de sociologie Oxford, p.82

2) — Bourdieu, op. cit. Bogdan Voicu, articol scris pentru Dictionar de saracie - 1 -

coeziuni între indivizi, a unui consens si a unui schimb cooperativ sau informational conduce la un inevitabil regres. Intensificarea unor raporturi de tip productiv între actorii implicati contribuie la accelerarea proceselor dezvoltarii sociale. Cum este privita aceasta sociabilitate ca oportunitate de obtinere a unui set de servicii variate, conform lui D. Sandu? Încrederea, cooperarea, retelele, în viziunea lui nu sunt nuclee precum Putnam si alti sociologi o afirma: „capitalul social se refera la acele aspecte ale organizarii sociale- retele, norme, încredere- care le permit participantilor sa actioneze împreuna mai eficient pentru a atinge obiective comune”3). Acestea apar ca subsisteme sau componente ale unei ecuatii împreuna cu alti vectori, parti importante din structura capitalului social din al caror procent de intensificare a valorii depind rezultatele interactiunii actorilor sociali.

Ca un revers al perspectivei lui Bourdieu ori celei lui Putnam, exista si alta acceptiune conform careia existenta unor relatii constituite pe fundamentul încrederii depline reprezinta azi un ideal. Marea majoritate privesc sceptic încrederea ca forma de relationare. În alta ordine de idei, încrederea si implicatiile ei în relatiile cu ceilalti si autoritate este detaliata de Sztomka. El merge pe principiul asumarii obligatiilor fiecarei dintre parti, atât celor ce investesc încredere, cât si a celor în care este investita încrederea: „relationala si anticipatorie, încrederea implica obligatii din partea actorilor investiti cu încredere si asteptari din partea celor ce investesc încredere”(B.Voicu). Diminuarea acesteia poate stimula necesitatea crearii de substitute: coruptie, ermetizarea societatii, fatalism. În acest sens, individul se confrunta în cea mai mare parte a cazurilor cu o lipsa accentuata a sentimentului de încredere atât fata de cei cu care interactioneaza, cât si fata de institutii, autoritati, fapt care produce un blocaj pe mai multe segmente chiar stagnare si împiedicare în procesul dezvoltarii sociale. Sandu considera ca aceasta încredere nu aduce numai beneficii, cooperare, ci produce uneori coruptie sau „familism amoral”. Termenul este explicat de Banfield ca fiind lipsa încrederii indivizilor dincolo de limitele grupului familial. În opinia mea, limitarea la o singura retea sociala, excluzând familia ca si lipsa unei cooperari într-un plan mai întins, deficitul de relationare îti reduce oportunitatile, referindu-ma nu numai la beneficiile sociale, ci la cele personale. Încrederea deriva din flexibilitatea individului, la adaptarea anumitor situatii. Consider ca este o chestiune legata de mentalitate. Încrederea îsi stabileste forma în functie de circumstante, nu de asteptari. Modul de gândire sufera modificarile societatii, în împrejurarile în care aceasta este format