Relațiile socio-afective din Perspectiva psiho-sociala

Introducere

Chiar din primele zile ale existentei sale, omul este inconjurat de semenii sai, este inclus in diverse relatii sociale, prin intermediul carora insuseste si interiorizeaza valori fundamentale, comune, simboluri, reprezentari colective, asteptari, etc.

Procesul socializarii incepe din timpul copilariei, cand intervin primele contacte sociale si experiente de viata, derulandu-se de-a lungul intregii vieti, pe masura dobandirii de catre individ a noi statutusuri si roluri successive.

Socializarea se realizeaza ca individualizare-socializare-personalizare, procese aflate intr-o stransa interdependenta si avand ritmuri diferite. Daca in cadrul socializarii primare are loc cu preponderenta un proces de individualizare, copilul invata unicitatea sa de fiinta distincta fata de alte fiinte umane, prin socializare, de tip scolar, copilul isi construieste o identitate sociala, in urma unui process extreme de complex care nu exclude manifestarile de individualizare.

In scoala, se construieste dinamica sociala, fiind primul complex social in care indivizii isi construiesc identitatea sociala.

Intrarea copilului in rolul de scolar, presupune o noua forma de adaptare sociala, ce reflecta masura in care el reuseste sa raspunda cerintelor programate cu privire la conduita sa si la acumularea cunostiintelor.

Procesul de socializare, la nivelul scolii, se desfasoara intr-un cadru formal, depersonalizat. Copilul devine “unul dintre ceilalti”, pierde situatia privilegiata de care se bucura in familie.

Scoala reprezinta primul contact major, al copilului cu lumea din afara familiei. Copilul se loveste pentru prima data de impersonalitatea lumii. Scoala ofera copiilor posibilitatea contactului cu un numar mare de persoane cu care se pot imprieteni, accentuand efectul socializator al grupului de prieteni si reduce influenta familiei.

Invatarea presupune interactiune cu profesorul, cu ceilalti elevi, cu grupul. Profesorul trebuie sa cunoasca nu numai caracterul pozitiv sau negative al relatiilor, ci si sensul de manifestare al acestora. In literatura se sustine rolul pozitiv al relatiilor de preferinta reciproca, care dispun de un caracter mobilizator in activitate, in timp ce relatiile de respingere reciproca ar avea efecte negative, antrenand atmosfere tensional-conflictuale, care pot perturba si inhiba starea generala de spirit a membrilor grupurilor, ca si randamentul activitatii lor. Aceste relatii pot fi cercetate folosind o serie de instrumente elaborate de cercetarea psiho-sociologica. Tehnica sociometrica, initiata de J. L. Moreno, este cel mai des folosita si ne furnizeaza informatii referitoare la relatiile afective, deci preferentiale dintre membrii grupului ca si stadiul concret de structurare a acestora la un anumit moment. Relatiile afectiv-simpatetice, dintre membrii unui grup sunt mult mai importante decat s-ar parea la prima vedere. Ele actioneaza ca un catalizator, ca un factor ce dinamizeaza permanent comportamentul membrilor grupurilor, introducand directii diversesi uneori imprevizibile de evolutie a acestuia.

Cercetarea sociometrica a relatiilor interpersonale se dovedeste a fi utila din punct de vedere practic, deoarece indica structura psihosociologica a clasei, nivelului ei si mai ales continutului ei, daca este pozitiva sau negativa. Relatiile interpersonale, in afara de faptul ca prilejuiesc ajutorarea, cooperarea copiilor intre ei in vederea realizarii unor sarcini mai dificile, ca si invatarea si jocurile in colectiv, duc la restructurarea modului de comportare al unora dintre ei. Ele au rolul de a asigura cadrul afectiv, climatul de regula optimizant pentru activitatea educativa.

Pe masura ce elevul se maturizeaza, creste capacitatea sa de a aprecia si de a se raporta critic la modelul cultural in care se integreaza, creste capacitatea sa de reflecta asupra propriului comportament, de a identifica alternative comportamentale, creste capaciatatea sa de a lua decizii responsabile.

CAPITOLUL 1

Relaţiile socio-afective din perspectiva psiho-sociala.

1.1. Interacţiunea sociala

Caracteristica de baza a grupurilor sociale este interacţiunea. Hubert Bonner definea interacţiunea sociala „un tip de relaţii dintre doua sau mai multe persoane in care acţiunea uneia este afectata de acţiunea celeilalte”. Interacţiunea este un proces de dependenta fundamentala, activa si reciproca a indivizilor, prin care actele unuia se răsfrâng asupra comportamentelor celuilalt si invers. După G. C. Homans, interacţiunea psihosociala a persoanelor se produce atunci când activitatea unei persoane este recompensata sau penalizata de o alta persoana. Interacţiunile se produc la niveluri mai generale, fara a presupune cunoaşterea directa a celor implicaţi. Un exemplu in cazul nostru ar fi vorba de raporturile cu caracter indirect care se stabilesc intre direcţia scolii, corpul profesoral luat in ansamblu sau si elevii, acţiunile unora putând modifica comportamentul celorlalţi, fara a fi nevoie de cunoaşterea directa. Modelele de comunicare, ca si anumite structuri ale grupului sunt expresii ale interacţiunii persoanelor, care la rândul lor au o influenta inversa asupra interacţiunii, determinând anumite modele de interacţiune. Atunci când interacţiunea se particularizează, când este raportata la nivelul grupurilor mici, ea apare cel mai adesea sub forma relaţiilor interpersonale, adică a unor relaţii care se formează si functioneaza intre doua sau mai multe persoane, relaţii care au un caracter psihologic, sunt conştiente si directe. Interacţiunea, la nivelul relaţiilor interpersonale, păstrează aceleaşi raporturi cu comunicarea si structura grupului. Intre elevi si profesori exista posibilitatea de a apărea modele de comunicare si o anumita structura a grupului, in care cu timpul se produce o armonizare si o ierarhizare a statutelor si rolurilor membrilor. Spre exemplu, dirigintele vrea sa primească anumite informaţii despre evenimentele care se petrec in interiorul clasei de la seful de clasa, astfel acesta devenind important, dar nu neapărat esenţial in constituirea modelului de comunicare, respectiv a structurii grupului.

Interacţiunea ca baza a actului interpersonal, implica confruntarea a trei categorii de elemente: particularitatile psihice individuale ale subiectului (trebuinte, motive, preferinţe, atitudini), ceilalti indivizi cu cerintele, motivele, atitudinile lor individuale si de grup, aşa cum sunt ele percepute de individul in cauza si situatia in care interactioneaza indivizii. Interactitunea apare ca un liant intre psihologia persoanei, particularitatile psihice de grup si situatia sociala.

1.2.Relaţiile interpersonale.

Oamenii nu pot trai izolaţi unii de altii dimpotrivă, ei „au si au avut nevoie intotdeauna unii de alti”, stabilind o gama foarte variata si diversa de relaţii de diferite tipuri.

Relaţiile interpersonale sunt un caz particular ale relaţiilor sociale, reprezentand legaturile psihologice, conştiente si directe intre doua sau mai multe persoane. Relaţiile interpersonale sunt legaturi psihologice deoarece presupun intrarea in acţiunea doua surse psihologice,care sunt active din punct de vedere psihologic si orientate reciproc una spre cealalalta. Sunt directe deoarece presupun prezenta „unui minim contacat perceptiv”, de tipul „fata in fata” intre persoanele care intra in relaţie.

Dumas (1923) definea relatia interpersonala ca „mecanismul prin care se exercita acţiunea unui spirit asupra altui spirit, avand ca rezultat asemanarea sau opozitia celor doua spirite”.

Astfel, relatia dintre doua persoane, dintre care una doarme, iar cealalta sta de veghe nu este o relaţie interpersonala; relatia dintre mama si copilul care inca nu vorbeste, nu este o relaţie interpersonala.