Sociologia educației

INTRODUCERE

Rolul conducator al profesorului a constituit obiectul a numeroase discutii, începând cu negarea acestuia (nondirectivismul pedagogic) si terminând cu absolutizarea lui (autoritarismul pedagogic). Pozitia noastra vis-à-vis de acesta problema este undeva pe la mijloc întrucât consideram necesara autoritatea profesorului la clasa dar nu acea autoritate impusa doar prin statutul profesorului, ci o autoritate creata, câstigata prin respecatul aratat celuilalt pol de autoritate: elevul, în cazul nostru liceanul.

Ne-am pus întrebare: Daca în ceea ce priveste disciplinele calificate de catre elevi ca neimportante pentru desavîrsirea eductiei lor, întelegem lipsa de interes si absentarea fara regrete a elevilor, cum putem întelege frecventa neritmica a elevilor la disciplinele de profil?

Obiectivele mini-cercetarii noastre au fost:

1. cauzele absenteismului la disciplinele de profil al liceenlori brasoveni,

2. care sunt trasaturile profesoruluicu stil autoritar care determina absenteismul sporadic de la orele de profil.

Astfel am ajuns la o ipoteza din cadrul mai larg al cauzelor absenteismului:

CAUZA ABSENTEISMULUI LA LICEENII BRASOVENI, LA DISCIPLINELE DE PROFIL, ESTE STILUL AUTORITAR AL PROFESORILOR.

Pentru a ne testa ipoteza am construit ca instrument de masurare un chestionar întemeiat pe operationalizarea stilului autoritar al profesorilor, conform teoriei lui Kenneth Moore, completata de cea a lui W. Parkaz si Beverly Stanford. Chestionarul a fost distribuit unui numar de 58 de elevi de clasa a 11a, de la liceele: Grigore Moisil si Grigore Antipa, în timpul pauzelor.

Iar în ceea ce priveste coneceptul de absenteism, trebuie facuta mentiunea ca ne-am referit doar la absenteismul selectiv, care se refera la faptul ca fuga de la scoala este frecventa la o singura disciplina sau doar la câteva discipline, în cazul nostru la disciplinele de profil, adica matematica-informatica si respectiv biologie-chimie.

CAPITOLUL I

PROFESORI SI TIPURI DE CONTROL LA CLASA

Realizarea finalitatilor educative ale sistemului de învatamânt presupune colaborarea a numerosi actori, cu roluri bine definite. Buna functionare a sistemului depinde de masura în care toti membrii acestei vaste organizatii îsi cunosc rolul pe care îl au de îndeplinit, dar si rolurile celorlalti, cu care urmeaza sa colaboreze pentru realizarea scopurilor sistemului.

Întreaga activitate instructiv-educativa a unei clase de elevi se desfasoara sub conducerea unui profesor, o persoana adulta pregatita special si investita social pentru a îndeplini acest rol. Din acest punct de vedere, relatia profesor-elevi are un caracter asimetric, întrucât profesorul, detinând rolul conducator, este cel care hotaraste ce activitati va desfasura grupul clasei, cum se va lucra, ce se va învata.

În mod curent, rolul conducator al profesorului se justifica prin aceea ca el este un initiat într-un domeniu al cunoasterii si activitatii umane, cunoaste cerintele societatii în materie de educatie, legile procesului de învatare, în concordanta cu care va stabili cel mai profitabil program de educatie pentru elevii sai.

Însa traim într-o perioada în care autoritatile par a fi luat locul Autoritatii, fara a se obeserva ca aceasta subsitituire pune sub semnul întrebarii îndreptatirea acestora. Indiscutabil, afirmatia lui Iosef Bochenski: traim în epoca autoritatii nu este mai adecvata decât afirmatia ca traim o perioada de contestare a autoritatilor, deci de criza(Stan E.,1999 ).

Semnul crizei pare a fi, dupa Hannah Arendt, faptul ca în procesul contestarii a fost antrenata si Scoala: Simptomul cel mai semnificativ al crizei, si care indica profunzimea si seriozitatea ei, este ca a atins sfere pre-politice, ca educatia si instructia copiilor, unde autoritatea în sensul ei cel mai larg, a fost întotdeauna acceptata ca o necesitate naturala. (Arendt, H.-1972)

Autoritatea este descrisa de Bochenski ca o relatie cu trei termeni care se instituie între un purtator, un subiect si un domeniu. Purtatorul este cel care detine autoritatea , subiectul este  omul pentru care purtatorul are autoritatea mentionata, iar demeniul constituie pur si simplu aria de probleme în interiorul careia purtatorul detine autoritatea în raport cu subiectul.( Bochenski, J, 1992)

Particularizând, putem identifica profesorul ca purtatorul autoritatii, elevul cu subiectul acesteia, iar domeniul este constituit din obiectul de studiu pe care îl preda profesorul respectiv.

În perioada comunista, în interiorul câmpului educativ scolar, profesorul era unicul pol de autoritate iar posibilitatea ca pozitia sa sa fie pusa la îndoiala, si mai mult sa fie respinsa de catre elevi, parea o pura speculatie, lucru care poate fi afirmat si în ceea ce priveste posibilitatea existentei a unui alt pol de autoritate: elevul. În acest sens este edificatoare prejudecata profesorului, nu neaparat constientizata ca atare, conform careia elevul nu trebuia sa se miste