Controlul Exercitat de Parlament asupra Guvernului

1. Procedura de învestire a Guvernului

Principiul separaţiei puterilor presupune legitimarea prin votul popular a „puterii legislative”, care mai departe, forma Guvernului, ca şef al puterii executive,- toate puterile statului emanând de la naţiune. Operaţia de formare a Guvernului s-a complicat, putându-se vorbi acum, despre notele dominante ale investirii Guvernului într-un regim parlamentar, semi-prezidenţial, existând reglementări particulare pentru regimul de adunare din Elveţia. In regimul prezidenţial de tip nord-american problema învestirii Guvernului se reduce la dreptul de numire a miniştrilor de către Preşedintele Republicii, cu avizul Senatului, întrucât acest sistem nu cunoaşte instituţia Guvernului şi nici funcţia de prim-ministru nu există.

Prin învestitură se înţelege complexul de acte şi fapte juridice, precum şi procedurile corespunzătoare, cerute de Constituţia pentru a fi în prezenţa unei echipe guvernamentale, legale şi legitime.

Ultimul act al procedurii de învestitură, care este, de regulă depunerea jurământului de către echipa guvernamentală, marchează, sub aspect juridic, trecerea din faza luptei politice pentru dobândirea puterii, în faza exercitării voinţei politice, a forţelor care formează echipa guvernamentală ca putere oficială a statului.

Problema învestirii se poate pune şi în cursul unui mandat parlamentar sau prezidenţial, când s-a creat o criză guvernamentală dintr-un motiv sau altul (aprobarea unei moţiuni de cenzură, respingerea unei moţiuni de încredere, demisia sau decesul şefului Guvernului).

In România, prin Constituţia din 1866 şi cea din 1923 s-a consacrat un regim parlamentar, în ideea că Parlamentul era cel care forma Guvernul.

Constituţia din 1966, cu privire la învestitura Guvernului, prevedea în art. 93 alin.1 că: „Regele numeşte şi revocă pe miniştrii săi, acest test a fost reluat şi de art.88 alin.1 al Constituţiei din 1923, fără să prevadă şi alte operaţiuni ale procedurii de învestitură cum ar fi fost normal într-un adevărat regim parlamentar. Ambele Constituţii prevăd unele condiţii pentru a fi ministru, reglementând şi responsabilitatea ministerială, iar Constituţia din 1923 prevede şi unele dispoziţii de principiu cu privire la rolul şi la funcţionarea Guvernului.

O dată cu intrarea în vigoare a Constituţiei din 1938 şi până la Revoluţia din Decembrie 1989, în România nu s-a putut vorbi de o procedură democratică de învestitură a Guvernului, fiind consacrate variate regimuri autoritare de învestitură.

Formule de învestitură în Constituţii ce consacră un regim semi-prezidenţial

Constituţia Franţei leagă învestitura Guvernului de voinţa Preşedintelui Republicii. Preşedintele Republicii pune capăt funcţiilor acestuia prin prezentarea de către Primul – ministru a demisiei Guvernului.

Problema votului de învestitură apare numai atunci când partidul care formează Guvernul nu deţine majoritatea absolută în Adunarea Naţională, dar nu este exclusă solicitarea votului de învestitură şi în alte condiţii.

Constituţia Austriei dă dreptul Preşedintelui Federal de a numi Cancelarul Federal şi, la propunerea acestuia, pe ceilalţi membrii ai Guvernului (art.70 alin 1)

Procedura constituţională a învestirii presupune numai prezentarea noului Guvern, Consiliului Naţional şi obţinerea din partea acestuia a unui vot de învestitură.

In art. 36 al Constituţiei Finlandei se prevede că membrii Guvernului, care trebuie să se bucure de încrederea Camerei Reprezentanţilor, sunt numiţi de către Preşedintele Republicii.

Constituţia Portugaliei conţine mai multe teste care au ca obiect proceduri al învestirii Guvernului, astfel în art. 156 se precizează competenţa Adunării Republicii de a aprecia programul Guvernului, art.190 se referă la competenţa Şefului Statului de a numi Guvernul, iar art.195 la votul de învestitură. Preşedintele Republicii numeşte Primul - Ministru, după ascultarea partidelor din Adunarea Republicii şi ţinând seama de rezultatele alegerilor, iar la propunerea Primului – ministru îi numeşte pe ceilalţi membrii ai Guvernului. Dezbaterea parlamentară asupra programului de guvernare nu poate să depăşească trei zile şi până la încheierea ei orice grup parlamentar poate propune respingerea programului, iar Guvernul poare cere vot de încredere.

Dezbaterea programului nu duce la vot decât atunci când s-a cerut respingerea de către un grup parlamentar, când se va vota propunerea de respingere a programului. Respingerea programului nu se poate face, decât cu o majoritate absolută a deputaţilor efectivi în funcţiune.