Garantarea Constituțională a Autonomiei Locale

INTRODUCERE

Integrarea europeană a României presupune un proces complex de compatibilizare a normelor, structurii şi practicilor administrative cu cele existente în ţările Uniunii Europene.

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publică necesită o extrem de variată gamă de prestaţii realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu pregătire profesională diversă.

Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor omului care trăieşte într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esenţială şi singura justificare a administraţiei publice, atât de diversificată, mai ales în prestaţiile sale către populaţie.

Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decât o sumă de colectivităţi umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni.

Administraţia publică reprezintă o “mare afacere publică “, în care suntem cu toţii implicaţi în calitatea noastră de cetăţeni şi, ca urmare, este necesar să nu rămânem pasivi la lucrurile care ne privesc şi pe care le putem schimba sau îmbunătăţi în mod direct sau indirect.

Conform Constituţiei României, art. 119 « administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice ». Principiul autonomiei locale are în vedere organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale pornind de la « dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale, de a rezolva şi gestiona în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în folosul colectivităţilor locale pe care le reprezintă », autorităţile administraţiei centrale, potrivit principiului subsidiarităţii, intervenind dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii nu pot fi realizate de autorităţile locale.

Autonomia locală se manifestă pe mai multe planuri. Pe planul capacităţii juridice, colectivităţile teritoriale locale sunt subiecte de drept distincte, având propriile interese publice, iar pe plan instituţional, ele dispun de autorităţi administrative proprii. Pe planul autonomiei decizionale, aceste autorităţi au competenţe proprii şi iau decizii în interesul colectivităţilor pe care le administrează.

De asemenea, autonomia nu poate fi reală, efectivă, fără prezenţa autonomiei în planul mijloacelor umane, materiale, financiare, colectivităţile teritoriale locale având proprii funcţionari publici, domeniu (public şi privat) propriu, autonomie financiară (buget propriu).

Autorităţile locale sunt autonome dar nu şi suverane. Autonomia este exclusiv la nivel administrativ, iar nu şi legislativ, de guvernare sau judiciar.

Autorităţile locale sunt supuse unui control de tutelă administrativă exercitat de administraţia de stat. Astfel, autonomia locală nu se poate interpreta şi aplica decât în cadrul caracterelor statului român, care este un stat unitar complex.

Administraţia publică locală din ţările dezvoltate are la bază principiul autonomiei locale şi consider că şi în România energia trebuie canalizată către o reală, eficientă şi funcţională autonomie locală, administrativă şi financiară.

Acest lucru oferă avantajul aplicării unor strategii şi tactici adaptabile şi pliate pe specificul realităţilor locale.

De aproape 16 ani, se încearcă adaptarea la transformările de natură administrativă, politică şi juridică ce au loc în statele dezvoltate.

O analiză a cadrului legislativ şi instituţional arată că încă nu au fost găsite cele mai bune instrumente pentru realizarea reformei în administraţie:

- nu s-a reuşit optimizarea procesului decizional, autonomia locală nefiind asumată complet de autorităţile locale;

- neidentificarea, în mod cert, a responsabilităţilor şi relaţiilor dintre diferite instituţii;

- descentralizarea este incompletă, nereuşindu-se apropierea unor atribuţii şi decizii de interesul cetăţeanului ;

- nu s-a reuşit nici transferul complet de resurse materiale şi financiare care asigură apropierea deciziei de realitatea economică şi care conferă o mai bună valorificarea a resurselor;

- bugetele colectivităţilor locale sunt dependente în mare măsură de resursele bugetului de stat, veniturile proprii bugetelor locale nedepăşind 25% din necesarul de resurse locale, reforma finanţelor vizând, după model european, o cotă de aproximativ 50% ;

- o insuficientă comunicare între autoritatea publică şi cetăţean ;

- nu s-a reuşit implementarea unui sistem informaţional în toate ramurile administraţiei ;

- există o nemulţumire a cetăţenilor determinată de necorelarea dintre confortul urban oferit de autorităţi şi suma ridicată de bani pe care trebuie să o verse anual la bugetul local.

Începând cu recunoaşterea constituţională a autonomiei locale, multe legi adoptate în ultima perioadă au vizat crearea unui cadru legal necesar aplicării acestui principiu (Legea privind statutul funcţionarilor publici; Legea privind răspunderea ministerială; Legea finanţelor publice locale; Legea administraţiei publice locale; Legea privind dezvoltarea regională, Legea privind transparenţa în administraţia publică) şi, totodată, armonizarea cu legislaţia europeană.

Acest demers a culminat prin obţinerea de către România a statutului de parte la “Carta europeană a autonomiei locale” prin Decretul nr.131/1997 şi prin Legea nr.199/1997.

Elaborarea unei legi a descentralizării a reprezentat un punct de plecare pentru reforma administrativă.

Prin intermediul ei s-au clarificat problemele privind repartiţia puterilor între aleşi şi funcţionari, competenţele colectivităţilor teritoriale şi ale statului.

Transferul de competenţă trebuie însoţit de transferul resurselor necesare exercitării competenţelor.

Sporirea capacităţii decizionale presupune şi existenţa răspunderii persoanelor decidente fără a exista posibilitatea imputării răspunderii în sarcina altor persoane decât în anumite condiţii riguros stabilite; asta pentru că toate autorităţile doresc să decidă, dar toate ”fug” de responsabilităţi.

De asemenea, s-au creat condiţiile democraţiei participative prin asigurarea informării şi participării cetăţenilor la rezolvarea problemelor majore ale comunităţii, întărirea dreptului de expresie al aleşilor locali, asigurarea transparenţei actelor administrative.

Relaţia fiscală dintre administraţia centrală şi autorităţile publice locale este, încă, una de dependenţă, autorităţile locale nebeneficiind de un cadru de acces la piaţa de credit.

Corespunzător legii şi limitelor acesteia, autorităţilor locale le-ar fi necesară libertatea deplină de a fixa nivelul impozitelor şi taxelor locale.

Astfel, fixarea cotelor de impozitare s-ar face prin corelare directă la capacitatea de plată a contribuabililor, crescând totodată interesul asupra modului cum sunt utilizaţi banii.

CAPITOLUL I

GARANTAREA CONSTITUŢIONALĂ

A AUTONOMIEI LOCALE

Prin consacrarea internaţională a autonomiei locale, statul se angajează la nivel internaţional. În acest fel, autonomia locală, raporturile dintre stat şi colectivităţile teritoriale locale de pe teritoriul său ies din sfera exclusivă a dreptului intern, din domeniul rezervat competiţiei exclusive a statului, devenind materie de cooperare şi reglementare internaţională. Colectivităţile teritoriale locale şi autonomia lor nu mai sunt la latitudinea suveranităţii absolute a statelor, ci ajung a fi garantate, protejate internaţional.

1.1 Aspecte de drept comparat privind garantarea constituţională a autonomiei locale

Până nu demult, autonomia locală a reprezentat o chestiune exclusiv internă a statelor, un domeniu rezervat exclusiv competenţei naţionale, la discreţia absolută a suveranităţii statale, cu singura rezervă să nu se încalce principiile şi celelalte norme general admise ale dreptului internaţional public.

La nivel constituţional era înscris, în linii generale, doar simplul principiu al autonomiei locale, cu trimitere la lege pentru a reglementa concret formele, condiţiile şi limitele.