Instituții și politici europene

Partea I

I. Scurt istoric al politicii culturale

Europa este continentul numeroaselor comunitati nationale, cu fizionomii, culturi si limbi proprii, un amestec de identitati complementare in mod vital. Insa acum 25 de ani, numele „Europa” abia incepea sa se distinga pe fundalul sau mitic Pe o fasie ingusta de la marginea Mediteranei, in anticul Hellespont, se produce sciziunea intre Europa si Asia. Aici se formeaza matricea culturala a unei separari intre cele doua continente, care constituie aproape codul genetic al unei despartiri intre Orient si Occident, separare care inseamna deopotriva prezenta conflictului si necesitatea intalnirii.

Intre secolele XI-XIII cultura europeana a inceput sa se dezvolte, ajutata de sistematicile insusiri de elemente de la inaltele civilizatii ale Islamului si Bizantului, alaturi de adaptarea acestei mosteniri la conditiile speciale si la interesele Occidentului Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial societatea industriala moderna a determinat, datorita unor factori specifici, ca statul sa devina actorul principal in fundamentarea politicii sociale, modificandu-si functiile sale in incercarea de a asigura bunastarea colectiva, oportunitati egale membrilor societatii.

Politica culturala apare astfel ca parte a politici sociale asumate fie de stat fie de reprezentantii colectivitatilor locale.

In anii ’60, viziunea se schimba, Alain de Benoist afirmand ca „viitorul Europei nu depinde atat de economiile ei cat de apartenenta tarilor europene la statutul etnic unitar, cel indo-european. Ideea trecutului comun indo-european impune ideea unui viitor comun, care depinde de unificarea etniilor, intr-un imperiu federal unic” Astfel, se remarca conceptia valorificarii elementelor comune si construirea unei cooperari culturale pe baza lor. Cultura a ajutat generatii intregi sa-si gaseasca sensul, identitatea, viziunea proprie, ea a dat comunitatilor sentimentul de apartenenta si respect reciproc. Insa a doua jumatate a secolului XX a fost folosita si pentru a evidentia deosebirile dintre cele doua mari sisteme politice care dominau Europa. De la marcarea diferentelor politice s-a ajuns si la marcarea unor diferente culturale, care erau mai curand creatii ale arsenalelor ideologice. Cu toate acestea, sfarsitul Razboiului Rece nu a insemnat si sfarsitul discutiilor privind diferentele culturale intre Europa de Vest si cea de Est, ci doar o incercare de colaborare, sau mai bine spus de convertire a Orientului la valorile occidentale.

Desi steriotipurile etnice si culturale, religia , gradul de dezvoltare economica, marea diversitate lingvistica sunt factori care ingreuneaza integrarea europeana, dezvoltarea unei politici culturale nu ar fi fost posibila fara existenta unui fundament comun tuturor statelor europene. Cultura comuna iudeo-greco-romana constituie principalul element de ordin istoric care constituie fundamentul identitatii europene. Aceste radacini comune au facilitat transmiterea si preluarea produselor culturale dezvoltate in cadre nationale Civilizatia europeana isi gaseste astfel radacinile in culturile proprii ale natiunilor din care este compusa. Marile creatii culturale ale unui popor european sunt cunoscute si de celelalte popoare. Au fost desigur si perioade in care circulatia creatiilor culturale intre diferite zone ale Europei a fost ingradita sau chiar interzisa. Aceste perioade reprezinta exceptii de scurta durata, regula fiind cea a inter-influentelor si imprumuturilor culturale.

Pentru ca UE sa poata dezvolta o politica culturala viabila si propice este nevoie atat de o cunoastere temeinica a trecutului, cat si de cultivarea unui respect pentru diversitate. In acest sens, Romano Prodi sublinia faptul ca in momentul in care Europa se extinde, cuprinzand marile traditii culturale slave, mai mult ca niciodata este necesar ca nimic din identitatea europeana comuna sa nu se piarda si ca totul sa poata coexista intr-o sinteza mai inalta si mai viguroasa