Politică Publică în Domeniul Protecției Copilului

România traverseaza în acest moment o perioada de continua transformare a sistemului de protectie a copilului aflat în dificultate, perioada în care se cauta cea mai buna formula de reformare si administrare a acestuia. Lucrurile sunt într-o continua evolutie, urmarindu-se atât asezarea sistemului pe baze reale, cât si alinierea acestuia la cerintele europene în domeniu. Astfel, au loc schimbari majore atât la nivel legislativ, cât si la nivel institutional. Mult asteptata si mediatizata reforma a sistemului initiata nu de mult, presupune numeroase sacrificii, autoritatile judetene fiind cele mai afectate din acest punct de vedere. Sistemul nu are înca mecanisme bine puse la punct care sa furnizeze solutii automat astfel încât de multe ori acestea sunt rezultatul unor improvizatii si adaptari mai degraba decât al unui proces decizional complet.

Protectia copilului în România reprezinta de fapt realizarea unui echilibru între 3 componente, si anume: copilul, familia si societatea. Conform definitiei utilizate în actele normative elaborate pâna în prezent un copil se afla în dificultate daca dezvoltarea, securitatea sau integritatea sa fizica sau morala sunt periclitate.

Astfel, în categoria copiilor aflati în dificultate se numara:

- copiii institutionalizati

- copiii abandonati sau aflati în risc de abandon de catre propria familie

- copiii neglijati, maltratati sau abuzati în propria familie

- copiii cu nevoi speciale aflati în institutii sau în familii substitutive

- copiii infectati HIV sau bolnavi SIDA aflati în institutii sau în forme de

protectie de tip familial

- copiii care ating vârsta majoratului în institutii rezidentiale de protectie

- copiii strazii

- copiii care savârsesc fapte penale.

Tinând cont de numarul crescut al copiilor care au nevoie de protectie din partea statului, masurile întreprinse pentru ocrotirea acestora presupun actiunea mai multor factori de decizie, autoritati centrale si locale, dar si elemente ale societatii civile organizate care desfasoara activitati în acest domeniu. În acest context, autoritatile judetene, la nivelul carora se organizeaza si functioneaza sistemele de protectie, cauta diferite alternative pentru sprijinirea activitatilor privind prevenirea abandonului, domeniu extrem de important tinând cont de faptul ca se doreste reducerea fenomenului institutionalizarii. În acelasi timp trebuie sa se aiba în vedere protectia tinerilor dupa împlinirea vârstei de 18 ani, asigurându-le un cadru adecvat pentru a-i sprijini si dupa ce parasesc sistemul, evitând astfel pericole cum ar fi cresterea infractionalitatii în rândul lor. Relevanta aspectelor legate de abandon si tinerii care împlinesc vârsta de 18 ani, este data de faptul ca ele reprezinta punctul de început si punctul de final al activitatii de protectie, intrarea în sistem si parasirea acestuia.

Abandonul. Prevenire si corectie

Activitatea de prevenire a abandonului reprezinta sursa si totodata una dintre cele mai importante componente ale unui sistem de protectie a copilului modern si eficient. Acest segment a fost de-a lungul timpului ignorat în România si numai în ultimul timp, prin natura programelor finantate de organizatii internationale a început sa fie luat în considerare.

Prin prevenirea abandonului se ajunge astfel la prevenirea institutionalizarii, la scaderea efectiva a numarului de copii aflati în sistemul de ocrotire al statului, care cumulat cu procesele de dezinstitutionalizare prin metode de integrare/reintegrare, si crearea de servicii alternative la institutionalizare, pot duce la îndeplinirea în mod real a obiectivelor reformei întreprinse de autoritatile române în domeniul protectiei copilului aflat în dificultate.

Conform legislatiei care a stat la baza întregii activitati a sistemului de protectie a copilului aflat în dificultate în România înainte de 1989, Legea nr. 3/1970, institutionalizarea era privita drept instrumentul de baza al politicii de protectie a copilului aflat în dificultate, a celui handicapat, abandonat sau orfan. Astfel, prin promovarea institutionalizarii s-a ajuns la crearea unor centre rezidentiale imense, în care erau asigurate doar nevoile de baza (cazare, hrana, îmbracaminte), fiind complet neglijate aspecte precum educatia si afectiunea, indispensabile dezvoltarii normale a copilului.