Politici Sociale pentru Rromii din România

MEMORIU EXPLICATIV

Demersurile României de aderare la Uniunea Europeană au devenit o prioritate naţională a ultimilor ani. În acest context, respectarea drepturilor minorităţilor constituie, neîndoielnic, unul dintre cele mai importante criterii în negocierile de aderare. România s-a remarcat prin adoptarea, pentru prima dată în centrul şi estul Europei, a unei legislaţii anti-discriminare, în vara anului 2002 fiind creată şi instituţia care să o pună în practică.

Toate aceste demersuri pozitive au permis minorităţilor etnice, în primul rând, posibilităţi sporite pentru o mai articulată exprimare a propriilor identităţi, a nevoilor şi aşteptărilor acestora, ca şi pentru o prezenţă mai consistentă în societatea românească.

În legătură cu populaţia de romi există percepţia colectivă că există o problemă deosebit de complexă. Este însă esenţial a se defini cu suficient de multă precizie problema ca atare, natura şi amploarea ei. În particular, minoritatea romă beneficiază, din partea Guvernului României, de o atenţie nemaiîntâlnită la o asemenea scară, concretizată în elaborarea strategiei pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, întrucât:

1. problemele acestei minorităţi sunt considerate de interes naţional;

2. stigmatizarea şi excluderea socială a romilor reprezintă o realitate dureroasă şi actuală;

3. dificultăţile perioadei de tranziţie sunt resimţite mai acut de către membrii acestei comunităţi.

Deşi, din punct de vedere statistic, este considerată drept a doua minoritate etnică din România, după cea maghiară, romii reprezintă de departe minoritatea cu cel mai precar statut. Percepuţi ca făcând parte dintr-o minoritate exogenă, izolaţi şi marginalizaţi social, romii riscă să dezvolte o identitate a stigmei.

INTRODUCERE

În lucrarea de faţă nu voi analiza istoria persecuţiei şi a discriminărilor la care romii au fost supuşi în România ultimelor secole; voi aminti doar asocierea implicită între termenii de ţigan şi rob, care a pecetluit şi fixat trăsăturile sociale ale acestei minorităţi.

Definită în acest fel, drept un grup social, era doar o chestiune de timp ca acesta să fie perceput ca o problemă socială, cu toate implicaţiile ce decurg de aici.

Tocmai de aceea, asimilarea la care au fost supuşi deliberat pe durata regimului comunist a fost acceptată de unii dintre romi, nu doar ca o posibilitate reală de a-şi îmbunătăţi statutul social şi nivelul educaţional, dar, mai ales, ca o cale de evadare din capcana etnică la care erau constrânşi prin semnul de egalitate pus între stigmă şi etnia lor. Dacă până în 1989, romii nu existau (decât pentru organele de miliţie, ca o categorie problematică ce se sustrăgea încercărilor oficiale de instaurare a uniformităţii sociale), după Revoluţia din decembrie 1989, ei au devenit ţapul ispăşitor preferat al populaţiei majoritare.

Dificultăţile costisitoare ale tranziţiei au eliberat tensiuni adormite în adâncurile societăţii noastre orientate împotriva acestor dizidenţi etnici, au condus la acţiuni colective de pedepsire, la răfuieli de grup girate şi întreţinute uneori de către autorităţile şi liderii locali, expulzări la scară largă din locurile în care trăiau de decenii, fără oferirea unei alternative viabile, la numeroase acte de discriminare în serviciile publice, la locul de muncă, în justiţie.

Chiar dacă violenţa împotriva romilor nu mai are amplitudinea şi intensitatea din primii ani postdecembrişti, încălcarea drepturilor omului şi intimidările administrative cu caracter punitiv produc efecte la nivelul întregii comunităţi de romi. Raidurile bine mediatizate ale poliţiei vizând aşezările temporar locuite de romi, declaraţiile incitatoare ale unor politicieni şi reprezentanţi ai autorităţilor publice, au adâncit această stare conflictuală, iar presa mai oferă încă discursuri discriminatorii şi rasiste prin felul relatării acţiunilor de către jurnalişti.

În procesul de clădire a unei identităţi politice şi sociale care să le redefinească locul în societate, elita populaţiei de romi este confruntată cu pericolul de consolidare a unei identităţi de grup vulnerabil. Rata ridicată a şomajului în cadrul comunităţilor de romi (68%), coroborată cu nivelul extrem al sărăciei (de 300 de ori mai mare în raport cu populaţia generală) şi gradul scăzut de şcolarizare, transformă romii în principalii perdanţi ai tranziţiei. Pe măsură ce creşte sărăcia, la care se adaugă numărul mare al copiilor din familiile de romi, se poate estima numărul copiilor romi ce trăiesc sub pericolul constant al riscului malnutriţiei (30% au probleme nutriţionale permanente, iar aproximativ 28% nu au ce sa mănânce pe durata unei zile sau două pe lună).

Lipsa de locuinţe sau starea precară a acestora, condiţiile de igienă sunt la nivelul cel mai scăzut. Lipsa educaţiei, şcolarizarea romilor este deficitară, doar un număr nesemnificativ de copii urmând liceul sau o şcoală profesională, majoritatea abandonând şcoala din motive sociale.

O problemă foarte importantă mai este faptul că mulţi romi, prin stabilirea la periferiile unor localităţi, nu posedă actele necesare care le-ar da dreptul la toate serviciile medicale şi sociale.

Romii reprezintă etnia cu cea mai mare creştere demografică, ale cărei probleme au crescut datorită neintegrării lor în societate. Este o problemă ce trebuie tratată cu deosebită seriozitate, atât din partea populaţiei majoritare, cât şi din partea minorităţii. Succesul strategiei guvernului de îmbunătăţire a situaţiei romilor, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 430/2001 nu depinde numai de guvern, ci şi de participarea activă a tuturor instituţiilor şi, mai ales, a comunităţii de romi. Situaţia romilor nu poate fi ameliorată, nu poate fi susţinută sau monitorizată decât prin intermediul unui program organizat raţional.