A fi român din punct de vedere istoric

Interesul teoretic pentru politicǎ al intelectualilor interbelici a fost cvasi-nul: niciunul dintre ei, începând cu mentorul lor, Nae Ionescu, nu a produs un text corent despre spaţiul polisului.

Anul 1870 este considerat momentul în care în Europa încep sǎ se afirme, mai întai la nivel intelectual, colectivismele şi formele incipiente ale practicilor totalitare. România modernǎ se construieşte esenţialmente dupǎ 1870. E adevǎrat cǎ, în Europa, forme corupte ale regimurilor liberale supravieţuiesc pânǎ în 1914, pentru a degenera complet pânǎ la al doilea rǎzboi mondial. În condiţiile unei profunde lipse de interes pentru reflecţia politicǎ, românii se inspirǎ din forme liberale ( din Constituţia Belgiei, de exemplu, pentru a elabora un Act Fundamental la 1866), dar practicile lor politice curente sunt pervertite, chiar în numele democraţiei şi al liberalismului. Proba cea mai clarǎ e sloganul liberalilor români „prin noi înşine”, o probǎ de gândire antiliberalǎ, în condiţiile în care liberalismul conteazǎ pe deschidere, anulând din start tocmai diferenţele, în primul rând cele naţionale.

Dupǎ 1870, spiritele liberale şi democratice cad în desuetitudine, vocea lor fiind acoperitǎ de cei pe care Hayek îi desemna cu expresia „socialiştii din toate partidele”.

Urmǎrind firul istoriei formaţiunilor politice româneşti, constatǎm cǎ România se construieşte ca regim monarhic, împrumutând forme politice democratice, precum votul universal, sau liberale precum libertatea presei, într-o epocǎ în care gândirea europeanǎ, care nǎscuse democraţia şi liberalismul, pierdea teren în favoarea socialismelor şi a autoritarismelor.

Dupǎ al doilea rǎzboi mondial, mai precis dupǎ 1948, România se construieşte ca o democraţie popularǎ, sau mai exact, ca o „democraţie totalitarǎ” . Formele intelectuale sunt, ca şi înainte de rǎzboi, limitate ca numǎr: cuplurile Marxs-Engels şi Lenin-Stalin devin acum referinţe. La rândul lor, instituţiile din epoca democraţiei populare urmeazǎ modelul totalitar (roşu sau brun), aşa cum a arǎtat în numeroasele lui intervenţii, Vladimir Tismǎneanu. Ignoranţa idelogicǎ şi imitaţia instituţionalǎ se prelungesc astfel dincolo de bariera creatǎ de noul regim politic. Stilul devine mai greoi, cǎci intervin limba de lemn şi cultul personalitǎţii, într-un spaţiu public confiscat total.

Dupǎ 1990, situaţia formelor politice e diferitǎ: revenirea la pluripartitism nu a fost însoţitǎ de apariţia unei filozofii liberal-democratice în mijlocul partidelor, ci a fost susţinutǎ de sensibilitǎţi exprimate în presǎ, în câteva apariţii editoriale şi în adunǎri ale asociaţilor civice. De remarcat este cǎ în aceastǎ perioadǎ, România are pentru prima datǎ o elitǎ democraticǎ, dar nu şi liberalǎ. Drept dovadǎ sunt puţinii intelectuali înscrişi în numeroasele partide liberale, cât şi suspiciunile faţǎ de numele „liberal”. Toate acestea se întamplǎ în condiţiile în care, începand din anii `70, Europa cunoaşte un reviriment semnificativ al liberalismului, o lecturǎ nouǎ a surselor sale intelectuale, care a inspirat noi aranjamente instituţionale. Aşa ceva nu s-a întamplat şi la noi.

România a cunoscut, de-a lungul edificǎrii sale moderne, douǎ tipuri fundamentale de regim politic, douǎ moduri ale Constituţiei: ea a fost o monarhie de la 1864 la 1948 şi o democraţie de la 1948 încoace. În interiorul fiecǎrei perioade pot fi distinse specii ale regimului monarhic, respectiv democrativ. În ultimul caz avem de-a face cu un regim al democraţiei totalitare (1948-1991) şi cu unul ce se vrea democratic-liberal (dupǎ 1991), în mǎsura în care Constituţiile elaborate în aceastǎ perioadǎ s-au revendicat de la democraţie, înţeleasǎ mai întâi ca regim de partid monopolist, iar mai apoi, ca regim constituţional-pluralist.

Teoretic, „a fii român” se bazeazǎ în principal pe Constituţie, legea fundamentalǎ a statului român. Fraza lui Tocqueville potrivit cǎreia „poporul domneşte asupra lumii politice americane precum Dumnezeu asupra universului; el e cauza şi scopul tuturor lucrurilor; totul provine din el şi se întoarce la el” , aceastǎ frazǎ ar trebui amendatǎ. Astǎzi, ea nu mai e valabilǎ doar pentru „lumea politicǎ americanǎ, ci şi pentru întreaga lume creştinǎ” . Un Text, cel constituţional, dominǎ în sfârşit fiecare lume politicǎ.

Constituţia din 1864, denumită oficial „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, a fost un act cu caracter pur constituţional, adoptat în anul 1864 la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A fost în fapt prima Constituţie a României

Spre deosebire de Statutul Dezvoltǎtor al Convenţiei de la Paris, Constituţia de la 1866 e un discurs despre Stat. Ea se deschide cu afirmarea caracterului „indivizibil” al „Principatelor Unite Române”, expresie care avea sǎ fie înlocuitǎ dupǎ 1844 cu numele „România” sau „Regatul României”, tot aşa cum „Domn” va fi înlocuit cu „Rege”. Din Statul Român dispǎreau pentru totdeauna „toate privilegiile, scutirile şi monopolurile de clasǎ” . Statul România se defineşte la 1866 ca unul nivelator, unde totul e putere, Leviathan.

Potrivit Constituţiei din 1923, România era o monarhie constituţională, stat naţional, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Constituţia unificării, cum mai e numită, consfinţeşte realizarea României Mari şi are la bază constituţia din 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de articole, 78 s-au păstrat din cea de la 1866. Regele Ferdinand I (1914-1927) reprezinta elementul cheie al vieţii politice.

În perioada comunistă Constituţia a fost modificată în 1948, 1952 şi 1965. După Revoluţia din 1989, o nouă Constituţie a fost adoptată în 1991.

În actul adoptat la 1991, România este definitǎ cu ajutorul a douǎ verbe: „a fii” şi „a avea”. Ea este stat, dar şi patrie. Are drapel, imn naţional, zi naţionalǎ, stemǎ, limbǎ oficialǎ, capitalǎ, Preşedinte şi economie de piaţǎ. Din perspectiva definirii prin „a fii” problema principalǎ este urmǎtoarea: Constituţia amenajeazǎ statul România sau patria România? Termenul „patrie” numai apare în restul textului, ceea ce sugereazǎ cǎ obiectul Constituţiei este statul.Pe de altǎ parte, utilizarea stributului „indivizibil” atât în legǎturǎ cu statul România (art. 1.1), cât şi in legǎturǎ cu patria România (art. 4.2), sugereazǎ identitatea stat-patrie. De ce atunci doi termeni?

Concluzia pe care o tragem de aici este incoerenţa Constituţiei : confuzia stat-patrie, definirea unui stat total în contradicţie cu statul de drept, inexistenţa unei separaţii precise etatic/public/privat, multiplicarea personajelor piesei constituţionale. Constituţia ar trebui sǎ facǎ posibilǎ democratizarea vieţii cetǎţenilor, sǎ ofere rǎspunsuri la întrebǎri şi sǎ soluţioneze problemele. Acestea rǎmân însǎ sub semnul întrebǎrii. Individul nu trǎieşte în prezent, iar lumea modernǎ ii este strainǎ.