Diplomația

Introducere

Orice societate, orice organism social, pentru a evolua, trebuie să se supună unor reguli, fie şi numai din dorinţa de a evita dezordinea. O formă de ierarhie există, după cum se ştie, în orice societate organizată. Într-o societate evoluată, ordinea devine o necesitate inevitabilă şi imperioasă, întrucât complexitatea infinită a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfăşurării paşnice a vieţii în comun.

Mutatis mutandis, raporturile dintre state nu pot fi fructuoase decât dacă se desfăşoară în cadrul unei forme de organizare acceptată de toţi şi care comportă respectul reciproc al legilor şi cutumelor altor ţări. Pompa tradiţională şi ceremonialul pitoresc de altădată s-au diminuat, desigur, mult. Dar bunele maniere sunt, întocmai ca şi în trecut, necesare între state. Drept rezultat, diplomaţia guvernează relaţiile între state. Ea este arta de a atrage simpatii pentru ţara ta şi de a o înconjura de prietenii care să-i protejeze independenţa, precum şi de a reglementa pe cale paşnică diferendele internaţionale. Ea este în acelaşi timp tehnica răbdătoare care guvernează dezvoltarea relaţiilor internaţionale.

Arta şi ştiinţa au şi ele convenţiile lor, regulile lor şi, în egală măsură, constrângerile lor. Cu toate acestea, aspectul de ritual al activităţilor diplomatice au frapat întotdeauna observatori politici şi de marele public. Se ignoră astfel faţa nevăzută a acţiunilor întreprinse pentru apărarea interesului naţional. În timp ce statele, guvernele şi organizaţiile internaţionale acţionează şi-şi confruntă interesele în cursul evenimentelor internaţionale, diplomaţii care le reprezintă, făcând uz de metode tradiţionale care le permit să-şi confrunte fără pasiune instrucţiunile, caută împreună soluţii armonioase, făcând parte dreaptă intereselor şi -dacă este cazul- amorului propriu. Nu greşim dacă susţinem că diplomaţia este o artă specială care nu se confundă, nici prin obiect, nici prin metode cu alte activităţi umane şi, ca atare, are nevoie de specialişti care să se consacre cu pasiune şi dăruire totală acesteia - diplomaţii.

Pentru multe persoane, diplomaţii promovează obiectivele guvernului lor prin stratageme subtile şi cu o disimulare rafinată, înşelându-şi interlocutorii: şefi de stat, miniştri, colegi. Adesea se repetă cu plăcere şi cu un aer serios de glumă şi anume că "diplomatul este un om cinstit care minte în serviciul ţării sale". Desigur, aceasta este doar o glumă, care îşi păstrează actualitatea.

Meseria de diplomat este foarte veche. Unele tratate de pace şi de alianţă se numără într-adevăr printre cele mai vechi monumente ale epigrafiei (studiul inscripţiilor). Însă, foarte mult timp, raporturile între triburi, iar mai apoi cele feudale, care luau în mod progresiv un caracter naţional, nu au fost decât sporadice.

O revoluţie în metodele care guvernau relaţiile între state s-a produs atunci când acestea au luat obiceiul de a întreţine misiuni permanente în capitale străine. Această practică, inaugurată în sec. al XV-lea, s-a impus pe măsură ce statele naţionale puternice şi unificate înlocuiau suveranităţile feudale. Ea s-a generalizat în Europa în sec. al XVII-lea când, după Tratatul de la Westphalia (1648), dezvoltarea relaţiilor paşnice a multiplicat problemele care trebuiau soluţionate. Cardinalul Richelieu a fost, în al său "Testament politic", marele teoretician al "negocierii permanente". Aceasta constituie actul de naştere al diplomaţiei moderne. Când termenul "diplomaţie" a intrat în limbaj, la sfârşitul sec. al XVIII-lea, el viza ştiinţa care permitea regăsirea drepturilor înscrise în vechile charte şi pe care suveranii puteau să-şi susţină revendicările.

De atunci, termenul a căpătat mai multe sensuri, Noi vom întrebuinţa acest termen pentru a desemna tehnica care guvernează dezvoltarea relaţiilor internaţionale, denumită cândva "negociere", cuvânt care defineşte mai bine acţiunea ambasadorilor, ca şi termenul "negociator", înlocuit apoi de "diplomat", care caracterizează mult mai exact profesiunea acestora.

Un moment de referinţă în istoria diplomaţiei l-au constituit Congresele de la Viena din 1815 când inamicii şi invingătorii lui Napoleon au încercat să impună Franţei o pace distrugătoare. Talleyrand a probat calităţi diplomatice greu de egalat şi a reuşit prin impunerea unor norme de ceremonial şi protocol ca şi prin adoptarea, pentru prima dată, a noţiunilor de mare şi mică putere nu numai să salveze Franţa nu numai de la o pace ruşinoasă şi… dar să o şi includă printre marile puteri. Viena a intrat în istorie pentru adoptarea la cele două Congrese din 1815 a unora dintre normele de protocol şi ceremonial valabile şi astăzi (ex. sistemul alfabetic pentru conferinţa ordinea de precădere după criteriul vechimii etc.).

Se cunoaşte ca până în 1914, Europa făcea, practic, singură jocul politicii internaţionale. Se promova atunci pe scară largă o politică a Curţilor. Raporturile personale între suverani exercitau o influenţă puternică asupra relaţiilor internaţionale. Cercurile conducătoare care se ocupau de relaţiile externe erau restrânse, iar secretul constituia regula. Negocierile erau purtate prin intermediul misiunilor diplomatice. Ambasadorii primeau instrucţiuni generale, lăsându-li-se latitudinea indispensabilă pentru a manevra cât mai bine, în funcţie de circumstanţe, iar guvernele îşi acordau timpul necesar pentru a interpreta evenimentele. Se întâmplă rar ca un prim-ministru sau un ministru de externe să se deplaseze pentru o negociere. Asemenea călătorii, care urmăreau întotdeauna un obiectiv politic excepţional, erau pregătite cu mult timp înainte, iar rezultatele pe care întrevederea trebuia să le consacre sau să le dea publicităţii erau, în general, obţinute anterior deplasării respective.