NATO - organizație de tip defensiv sau ofensiv

INTRODUCERE

Principii fundamentale ale relatiilor dintre state, ale dreptului international sunt puse la discutie sau pur si simplu aruncate peste bord. Suveranitatea nationala e condamnata la inutilitate, caci ar trebui sa capituleze in fata, de pilda, a asigurarii, prin orice mijloace, a respectarii drepturilor omului.

Neinterventia in treburile interne, nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta relatiile dintre state, dreptul fiecarui stat de a se autoguverna dupa cum crede de cuviinta- toate aceste principii si altele, pina acum unanim acceptate- sa fie oare declarate anacronice, ba chiar nocive in anumite situatii, situatii pe care cine ar trebui sa le aprecieze ?

NATO - care timp de 50 de ani a asigurat pacea lumii (chiar daca bazata pe teroarea nucleara), isi asuma tot mai deschis rolul de ultima instanta care decide asupra destinelor omenirii : arbitrul si judecatorul suprem al lumii. Nu mai conteaza ca in acest fel isi reneaga sau revizuieste obiectivele pentru care a fost creata. Nu mai conteaza nici faptul ca regula consensului in interiorul Aliantei este eludata ori... impusa pe tacute.

NATO – ORGANIZATIE DE TIP DEFENSIV SAU OFENSIV ...?

NATO – bloc politico-militar creat in baza tratatului din aprilie 1949, avind ca membri fondatori: Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Portugalia si SUA. La tratat au mai aderat ulterior Turcia si Grecia(25 februarie 1952) iar la 6 mai 1955- R.F.Germania. Creatie si, in acelasi timp, instrument al «razboiului rece» , NATO a avut si continua sa aiba un rol nefast in perpetuarea impartirii Europei, in stimularea cursei inarmarilor, a tendintelor opuse destinderii si cooperarii internationale. Structura organizatorica a NATO tinde sa-i confere in multe privinte un caracter suprastatal, ceea ce are drept urmare incalcarea suveranitatii si independentei nationale a insesi statelor membre. In iunie 1966 Franta si, in august Grecia hotarasc retragerea din organele militare integrate ale NATO.

In conditiile de deteriorare a situatiei internationale in primii ani postbelici in pofida argumentelor care cereau SUA sa abordeze problema “stavilirii” comunismului pe plan economic si politic, accentual in politica europeana a SUA cadea din ce in ce mai mult pe factorul militar. Numeroase documente publicate ulterior atesta ca in tratativele secrete purtate de SUA, incepind din 1948, scopul diplomatiei americane era de a injgheba un bloc militar si de atrage in el un numar cit mai mare de state care sa permita construirea de baze militare, aeriene si maritime cu ajutorul carora SUA sa-si creeze o pozitie strategica avantajoasa impotriva Uniunii Sovietice si a celorlalte tari in care triumfase democratia populara. In acest scop s-au exercitat presiuni speciale si s-au intins tot felul de momeli de "ajutor american" tarilor scandinave, care trebuie sa constituie o “baza nordica”, Irlandei, Islandei si Portugaliei precum si Spaniei, Greciei, Turciei si chiar Iranului, destinate a fi capete de pod pentru fortele aeriene si maritime ale SUA.

La 4 aprilie 1949, la Washington tratatul fu semnat de catre reprezentantii a 12 tari. Tratatul fu ratificat in Senat cu 82 contra 13 si, dupa citeva zile, presedintele Truman supuse Congresului un supliment de cheltuieli militare pentru anul fiscal curent in valoare de 1450 milioane de dolari, destinate inarmarii partenerilor.

Doua preocupari majore ale diplomatiei americane insoteau semnarea tratatului: una sa prezinte NATO ca o organizatie defensiva si a doua sa demonstreze ca semnarea lui nu slabeste, ci intareste ONU ; ambele erau greu de demonstra si faceau parte din categoria tezelor care cu cit mai aprig sustinute, cu atit devin mai suspecte.

Nascuta in 1949 ca o alianta defensiva, menita sa apere statele Europei occidentale impotriva unei agresiuni sovietice, NATO a devenit o organizatie anacronica dupa caderea Uniunii Sovietice, un colos militar al carui singur inamic incetase sa mai existe. In aceste conditii, NATO a cautat un pretext care sa-i legitimeze existenta si l-a gasit in cel mai nefericit mod cu putinta, in sintagma-fetis "apararea drepturilor omului". Aceasta noua orientare s-a concretizat in esecul interventiei in Kosovo, unde trupele NATO au asistat neputincioase la crimele si distrugerile provocate de gruparea terorista albaneza UCK. Mai intii de toate as vrea sa precizez : Bombardarea Yugoslaviei de cãtre NATO este legalã? Nu! Este împotriva Chartei Natiunilor Unite (cum se specificã în Art. 2 si Art. 35 care interzice folosirea fortei împotriva unui stat suveran si o Rezolutie a Consiliului de Securitate- care nu a fost acordatã). Este împotriva propriei Charte NATO (în care se prevede recurgerea la fortã doar în cazul când o tarã NATO eate atacatã) Actiunea aceasta este de asemeanea împotriva Conventiei de la Viena din 1980 asupra Legii, Tratatelor care interzice folosirea mijloacelor coercitive si a fortei pentru a obliga un stat sã semneze un tratat sau un acord, si este împotriva Acordului Final de la Helsinki din 1975 care garanteazã frontierele teritoriale tuturor statelor Europei.

Agresiunea impotriva fostei Iugoslavii, stat suveran, in 1999, agresiune ramasa pina in ziua de astazi nepedepsita. Tribunalul Penal International, structura artificiala si fara legitimitate, continua sa judece, in cadrul unor simulari de procese, fosti lideri si militari sirbi, in timp ce adevaratii agresori, in frunte cu generalul american Wesley Clark si cu fostul secretar general al NATO Javier Solana, se bucura de imunitate.