Organizația Națiunilor Unite în România

CAPITOLUL I

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU) ŞI ROLUL EI ÎN TIMPUL RĂZBOIUL RECE

1.1. Înființare și obiectivele O.N.U.

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, pe vechile structuri ale unei Societăți a Națiunilor al cărei eșec s-a datorat unor cauze cum ar fi absența (SUA) sau retragerea (Japonia, Germania, Italia) unor state care ocupau și ocupă poziții cheie la nivel internaționali, neficacitatea sancțiunilor, ia naștere Organizația Națiunilor Unite, O.N.U., al cărei sistem este conceput să atenueze aceste neajunsuri.

Organizația se constituie cu prilejul Conferinței de la San Francisco (aprilie-iunie 1945) când a fost elaborat și semnat actul sau de « naștere »-Carta O.N.U. (26 iunie 1945) de către reprezentanții a 51 de state. Organizația a luat ființă în mod oficial la 24 octombrie 1945 când Carta O.N.U a fost validată de China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, SUA și majoritatea altor semnatari. Ziua O.N.U este celebrată anual pe data de 24 octombrie.

Carta Națiunilor unite este elementul constitutiv al organizației, precizând drepturile și obligațiile statelor membre, stabilind organele de control ale acesteia precum și procedurile sale. Acest tratat internațional codifică cele mai importante principii ale relațiilor internationale- de la absoluta egalitate a statelor până la interzicerea folosirii forței în relațiile internaționale sub orice formă incompatibilă cu scopurile organizației .

Preambulul Cartei exprimă ideile și scopurile comune a tuturor celor ale căror guverne formează Națiunile Unite: « NOI OAMENII ORGANIZAȚIEI UNITE SUNTEM HOTĂRÂȚI să salvăm generațiile viitoare de la calamitatea războiului, care de două ori în viața noastră a adus o inimaginabilă durere omenirii, și să reafirmăm încrederea în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea individului, în egalitatea drepturilor bărbaților și femeilor și a națiunilor mari și mici, și să creăm condiții sub care dreptatea și respectul pentru obligațiile ce parvin din tratate și din alte surse de drept internațional pot fi menținute, și să promovăm progresul social și standarde de viață mai bune într-o mai mare libertate, să practicăm toleranța și să trăim în pace unii cu alții ca niște buni vecini, și să ne unim forțele pentru a menține pacea și securitatea internațională și să asigurăm, prin acceptarea principiilor și prin instituirea metodelor, că forța armată nu va fi folosită, și să angajăm mecanismul internațional pentru promovarea progresului economic și social al tuturor oamenilor. »

Astfel obiectivele Națiunilor Unite, conturate în Carta O.N.U sunt: Să mențină pacea și securitatea internaționale; Să dezvolte relații prietenoase între națiuni bazate pe respectul pentru principiul egalității drepturilor și pentru autodeterminarea indivizilor; Să coopereze în soluționarea problemelor internaționale de ordin economic, social, cultural și umanitar și în încurajarea respectului pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale și Să fie un centru pentru armonizarea acțiunilor națiunilor în realizarea acestor scopuri comune.

1.2. Emergenţa Organizaţiei Naţiunilor Unite

O organizaţie a statelor lumii care să vegheze la pacea mondială nu este o idee specifică celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Conceptul de securitate colectivă, unul concurent celui de “război rece” şi care stă la baza instituţiei, ţine de începutul modernităţii. La negocierile de pace de la Utrecht (1711 – 1713) s-a luat în discuţie problema limitării suveranităţii statelor, ca o premisă a înlăturării războaielor, şi alcătuirea unei “alianţe universale” care să ia toate măsurile necesare, inclusiv militare în caz de agresiune. Deşi pentru următoarele secole, “independenţa” statelor a fost mult prea importantă pentru a accepta un asemenea organism suprastatal (acesta fiind motivul pentru eşecul Societăţii Naţiunilor, instituţia creată după primul război mondial pentru a face imposibil un viitor conflict, în perioada interbelică), cele două principii esenţiale ale securităţii colective (alianţa tuturor statelor şi principiul solidarităţii generale împotriva agresorului) s-au impus factorilor de decizie în plan internaţional.

În timpul celui de-al doilea război mondial (1939 – 1945), preşedintele american F. D. Roosevelt a propus, pentru a perpetua solidaritatea Naţiunilor unite în războiul contra Germaniei şi pentru a regla problemele inerente lumii postbelice, crearea unui nou mecanism de securitate colectivă care să înlocuiască Societatea Naţiunilor (din care SUA nu au făcut parte). În pofida reticenţelor exprimate de britanici (favorabili revenirii la securitatea regională, după experienţa Societăţii Naţiunilor dintre cele două războaie mondiale) şi de sovietici (cărora ONU le apărea ca o instituţie anglo-saxonă; neîncrederea lor era sporită de faptul că fuseseră excluşi din Societatea Naţiunilor în 1939 ca urmare a războiului cu Finlanda), proiectul unui asemenea for a fost inclus pe agenda discuţiilor între aliaţi:

- În ianuarie 1942 la Washington era adoptată Declaraţia Naţiunilor Unite de către Statele Unite şi Marea Britanie, prin care cele două ţări se angajau să realizeze după război un sistem de pace şi de securitate.

- Hotărârea de a înfiinţa ONU, ca o organizaţie generală fondată pe principiul unei egale suveranităţi a tuturor statelor paşnice, deschisă tuturor statelor mari şi mici, a fost luată la Conferinţa miniştrilor de externe ai Statele Unite, Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Chinei de la Moscova (octombrie 1943).

- Punerea la punct a principiilor a revenit drept sarcină experţilor jurişti, principiile ONU fiind discutate la Dumbarton Oaks (SUA), în toamna anului 1944.

- Conferinţa de la Ialta (februarie 1945) a liderilor puterilor aliate a analizat propunerile juriştilor, fiind stabilită componenţa şi procedura de vot din cadrul Consiliului de Securitate. Membrii Consiliului (Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franţa – impusă la presiunile Londrei – şi China) aveau statutul de mare putere şi dreptul de veto asupra oricărei decizii a ONU.

- Momentul final al creării Organizaţiei este semnarea, de către 51 de state fondatoare, Cartei ONU (San Francisco, 26 iunie 1945). Naţiunile Unite îşi propuneau, obiectivul fundamental, să realizeze o nouă ordine internaţională care să ferească generaţiile viitoare de flagelul războiului. În subsidiar, se urmărea modificarea naturii raporturilor între oameni şi între grupuri sociale (apărarea drepturilor fundamentale ale omului, impunerea egalităţii între naţiuni, rase, sexe, toleranţa religioasă etc.), preocuparea pentru favorizarea progresului economic şi social, respectul justiţiei etc. Principiile ONU aveau rangul de legi internaţionale, trebuind să fie respectate de toate ţările. “Marea alianţă” (Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie) nu a supravieţuit războiului mondial, dar mulţi nutreau, graţie creării ONU, iluzia unei păci durabile.