Politica Agricolă Comună

1.Scurtă prezentare a Politicii Agricole Comune de azi

Astăzi PAC este ca o umbrelă sub care acţionează agricultura în Uniunea Europeană. Este o politică extrem de complexă, formată din mai multe secţiuni diferite şi adesea contradictorii.

Reforma PAC din 2003 a împărţit PAC în doi piloni.

Pilonul I este compus din plăţile directe către agricultori şi intervenţiile pe piaţă pentru a stabili preţul produselor agricole. Pilonul 2 este axat pe măsurile de dezvoltare rurală. Sistemul de plăţi directe a fost semnificativ modificat odată cu reforma PAC din 2003. SFP a fost introdusă, înlocuind schemele anterioare de plăţi directe. SFP permite agricultorilor să acţioneze mai bine la forţele pieţei, producând ceea ce este necesar în prezent, mai degrabă decât ceea ce le va oferi cea mai mare subvenţie. Oferă agricultorilor opţiuni mai bune pentru gestionarea fermelor lor într-un mod ecologic, deoarece pentru a primi plăţile nu este nevoie ca acestia să cultive terenurile, ci doar sa-l păstreze în stare bună. Managementul SFP, cu toate acestea, este în mare măsură la latitudinea fiecărui stat membru. Statele sunt autorizate să împartă subvenţiile lor la nivel regional şi pot face următoarele opţiuni atunci când împart şi distribuie banii agricultorilor.

- divid plata medie istorică în funcție de numărul de hectare pe fermă, inclusiv suprafeţele furajere;

- împart plăţile medii totale într-o regiune în funcție de numărul total de hectare ale fermei pentru a oferi o plată fixă la hectar, uniformă în întreaga regiune;

- variază nivelul plăților între terenul arabil şi păşuni;

- combină o plată regională uniformă cu o plată per-fermă, în funcţie de marfă/produs

SFP este stabilită astfel încât statelor li se permite să decidă ce este o fermă care poate primi plăţi directe – cu cea mai mică posibilă, fiind de 0,3 hectare. Statele au de asemenea, dreptul să păstreze până la 25% din plăţile directe"cuplate" cu producţia în sectorul arabil.Pentru a permite noilor state membre din 2004 şi 2007 să facă o schimbare ușoară către PAC, UE a permis acestor state să nu adopte încă SFP şi să administreze o versiune simplificată, denumită Sistem de Plată Unică pe Suprafață(Single Area Payment Scheme - SAPS) pentru până la trei ani după aderare, cu o posibilă prelungire de doi ani. S-a procedat așa pentru că SAPS este mult mai puţin complicată din punct de vedere administrativ, şi dă noilor state membre o perioadă de timp să se pregătească pentru a administra SFP. Toate noile state membre au profitat de această opţiune, cu excepţia Sloveniei şi Maltei, iar din 2010 statele care au aderat în 2004 au trebuit să pună în aplicare SFP, în timp ce România şi Bulgaria pot continua să administreze SAPS până în 2011.

Al II-lea pilon al PAC, creat de reforma din 2003, a transformat PAC într-un mecanism mult mai complicat, concentrându-se mai mult pe dezvoltarea rurală. Cadrul general a fost stabilit de către toate statele, fiecare stat primind aceeaşi sumă de bani, dar politica este foarte deschisă,lăsând statelor o largă putere de apreciere asupra modului în care banii sunt cheltuiţi.“Reforma de asemenea, a deschis calea "modulării" care a început procesul de a lua banii care ar fi ajuns la ferme mari, în conformitate cu SAPS şi aplicarea lor în programele de dezvoltare rurală.

În mod tradiţional, dezvoltarea rurală a reprezentat doar aproximativ 10% din PAC, însă acest număr s-a dublat de când cu reforma. Pilonul II este împărțit în patru secţiuni distincte, sau” axe:

- Axa 1 este dedicată "îmbunătăţirii competitivităţii sectoarelor agricol şi forestier." Acest lucru se realizează prin intermediul proiectelor de modernizare şi proiectelor care adaugă valoare produselor şi infrastructurii.

- Axa 2 este consacrată "îmbunătăţirii mediului şi a peisajului rural." Aceasta include plăţile de agromediu, precum şi plăţile pentru fermierii din zonele defavorizate

- Axa 3 este dedicată "îmbunătăţirii calităţii vieţii în zonele rurale şi încurajarea diversificării economiei rurale.