România în contextul integrării în UE

Capitolul 1

Crearea pieţei unice regionale în vestul Europei

1.1 Conceptul pieţei comune

Conceptul de piaţă comună debuteză practic cu Tratatul de la Paris, al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951 şi inspirat de ideile lui Jean Monnet şi Robert Schuman, care reprezenta o abordare sectorială a integrării regionale. Însă el a fost consacrat de Tratatul de la Roma (CEE), semnat la 25 mai 1957, când a fost definit pe baza celor 4 libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, pesoanelor, capitalurilor, la care s-au adăugat ca suport cele 4 politici comune (PAC, comercială, concurenţă, transport). Conform unor autori cunoscuţi în domeniul integrării europene, cum este Jacques Pelkmans, în cadrul conceptului mai larg de constituţie economică introdus de Tratatul de la Roma, scopurile sau ţelurile Comunităţii Economice Europene pot fi atinse prin mijloace sau puteri economice specifice , cum sunt piaţa comună şi politicile comune. Aflat în afara definiţiilor GATT, conceptul de piaţa comună ar defini, în viziunea unor autori consacraţi ca B.Balassa (1961), o uniune vamală în care sunt abolite restricţiile faţă de factorii de producţie sau ar reprezenta al treilea stadiu al integrării regionale, după zona de liber schimb şi uniunea vamală. Există desigur mai multe abordări ale conceptului pieţei comune, cum ar fi : a) un spaţiu în care mărfurile, serviciile, persoanele, capitalurile circulă liber; b) o piaţă regională cu grad relativ înalt de integrare şi reglementare ; c) un mijloc de realizare a obiectivelor sau ţelurilor de reguli, principii, procedee, mecanisme care promovează integrarea pieţelor naţionale.

În piaţa comună au intrat entităţi diverse – state, regiuni, agenţi economici, indivizi – fiecare cu interesele, tradiţiile(obiceiurile) şi viziunile sale, iar în acest spaţiu europenii n-au fost singurii actori.Au fost factori care au favorizat integrarea pieţelor şi factori care au frânat procesul, factori de influenţă endogeni şi exogeni. Mult timp a existat o confruntare între adepţii pieţei comune, ai regionalismului, reprezentaţi de locomotiva franco-germană şi adepţii liberului schimb pe bază multilaterală, ai sistemului GATT, reprezentaţi de SUA. Totuşi atât liberalizarea regională cât şi cea multilatelală a comerţului internaţional au favorizat procesul de creştere şi adâncire a interdependenţelor economice, de globalizare a piaţelor şi economiei mondiale, de accelerare a progresului tehnic şi tehnologic.

Pe baza prevederilor legislaţiei primare (tratate) şi pe baza adoptării legislaţiei secundare obligatorii (regulamente, directive, decizii) şi neobligatorii (opinii, comunicări, principii). Progresul a fost făcut în termenii integrării negative (Jan Tinderman), implicând eliminarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative şi altor obstacole echivalente între ţările membre, uniunea vamală fiind realizată la 1 iulie 1968. În perioada 1962-1968 s-au pus în practică prevederile Tratatului de la Roma de creare a unei pieţe agricole comune printr-un ansamblu complex de instrumente şi reglementări.Totuşi această piaţă comună agricolă a avut de la început un puternic caracter protecţionist şi a condus la numeroase dispute comerciale şi confruntări în cadrul GATT între SUA şi Comunitatea Europeană.

Ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Roma libera circulaţie a mărfurilor industriale, serviciilor şi factorilor de produţie a fost adesea împiedicată de reglementările naţionale menite a proteja consumatorii, sănătatea publică şi mediul. Numai o mică parte a acestor reglementări a fost armortizată prin procedura de armonizare legislativă prevazută de articolul 100 al Tratatului CEE şi care necesită unanimitate în luarea deciziilor de către Consiliul de Miniştri. Însă realizarea uniunii vamale nu a însemnat automat o piaţă comună pentru mărfuri date fiind persistenţa altor obstacole netarifare, diverse tradiţii şi obiceiuri de consum, interese divergente ale producătorilor şi consumatorilor, regimul special al sectoarelor economice cu caracter strategic.

Înainte de demararea programului pieţei unice integrarea pieţei produselor depăşise sensibil stadiul uniunii vamale. În privinţa accesului pe piaţă existau contingente naţionale pentru terţi la produsele sensibile, precum şi restricţii voluntare pe baze naţionale la export pentru terţi, măsurile echivalente restricţiilor cantitative nu erau armonizate pentru terţi; plăţile erau subiectul controalelor valutare naţionale, politica comună în domeniul transporturilor nu devenise o realitate, impozitarea indirectă avea un punct forte în sistemul unic de TVA, dar accizele nu erau armonizate; existau taxe la frontieră însă se realizează o cooperare vamală prin amortizarea şi unificarea procedurilor de control şi vămuire. În privinţa condiţiilor de concurenţă pe piaţă ajutoarele de stat erau prohibite, achiziţiile publice erau deschise, dar procedurile nu fuseseră amortizate, monopolurile comerciale de stat aveau interdicţia oricăror discriminări, politica preţurilor, precum şi al abuzului de poziţie dominantă pe piaţă. În ceea ce priveşte funcţionarea pieţei exista o politică regională relativ armonizată cu unele restricţii la nivel naţional, o politică a ştiinţei şi cercetării puţin armonizată, iar unele standarde şi prevederi legislative privind agenţii economici fuseseră armonizate şi în domeniul agricol (PAC) prin care restricţiile naţionale fuseseră înlăturate, la fel şi o politică comună în domeniul cărbunelui şi oţelului, unde prevalau subvenţii şi restricţii comerciale.

1.2 Conceptul pieţei unice (interne)

În iunie 1985, ca răspuns la stagnarea procesului procesului de integrare a pieţelor şi pentru a spori potenţialul competitiv al Comunităţii Europene faţă de SUA şi Japonia, este prezentată de către Comisia prezidată de Jacques Delors Cartea Albă asupra realizării pieţei unice. Actul Unic European adoptat de Consiliul European în 1986 şi intrat în viguare în 1987 a fost un program detaliat şi precis cu un număr de 282 de propuneri legislative, din care 221 s-au tradus în regulamente şi directive, considerate esenţiale pentru realizarea pieţei unice, concept care l-a înlocuit pe cel al pieţei comune. Programul pieţei unice s-a axat pe 3 secţiuni privind barierele fizice (controlul la frontiere), Tehnice (standarde, norme ) şi impozitele indirecte(TVA, accize). Au fost implicate şi procedurile achiziţiilor publice pentru eliminarea caracterului lor protecţionist, discriminatoriu şi monopolist. Nu s-au abordat chestiuni legate de piaţa unică care au fost ulterior dezbatute la Maastricht, cum sunt politica socială europeană, care condiţioneză în mare măsură libera circulaţie a serviciilor şi persoanelor, convergenţa politicilor economice şi uniunea monetară, care pavează drumul unificării pieţelor de capital, armortizarea impozitării directe – proces nerezolvat în anii `90. Accelerarea procesului legislativ în cadrul Comunităţii Europene s-a datorat impunerii procedurii votului majorităţii calificate prin articolul 100 şi a fost acompaniată de amplificarea rolului Parlamentului European prin noile proceduri de luare a deciziilor prevăzute de articolele 189 – cooperarea – şi articolul 189 – codecizia .