Strategia de Negociere a Coreei de Nord în CC6

1. Introducere

Republica Populara Democratica a Coreei (RPDC) a fost un ghimpe recurent in coasta Americii inca de la sfarsitul Razboiului din Coreea. Nu numai ca forta sa militara este cea mai mare din lume, vorbind in termeni de per capita, dar fortele sale din apropierea zonei demilitarizate a Coreei reprezinta concentrarea cea mai densa de arme de foc de pe glob. Dar privind din perspectiva securitatii nationale americane, mai ingrijorator este arsenalul nuclear al RPDC. Intr-adevar, cu doar cateva luni inainte ca RPDC sa testeze prima sa bomba nucleara, Strategia de Securitate Nationala din 2006 a administratiei Bush l-a acuzat pe Pyongyang de posesie ilicita de arme nucleare, incalcandu-si obligatiile internationale. Ambitiile nucleare ale lui Kim Jong raman un subiect de disputa pana in ziua de azi, fapt dovedit de discursul Presedintelui Barack Obama in care acesta il avertiza pe Pyongyang ca drumul spre securitate si respectul nu vor fi niciodata obtinute prin intermediul amenintarilor sau armelor ilegale. Obama a indemnat toate statele sa fie unite si sa constranga Coreea de Nord sa isi schimbe directiile.

Intelegerea strategiei de negociere a Coreei de Nord este o conditie sine qua non pentru succesul eforturilor administratiei Bush, iar studiul de caz va incerca sa furnizeze aceast lucru. Vom face initial apel la analizele existente ale negocierilor dintre SUA si RPDC precedente pentru a identifica tactici specifice si obiective strategice folosite de Coreea de Nord in timpul tuturor acestor interactiuni. Vom testa apoi previzionarile facute, comparandu-le Convorbirilor Celor 6 (CC6), o serie de negocieri menite sa rezolve chestiunea nucleara, convocate pentru prima oara in 2003 de catre Republica Populara Chineza, incluzand Japonia, Rusia si Coreea de Sud (RC), Statele Unite si RPDC. In finalul lucrarii vom trage concluzii particulare, dar si generale pentru viitorii diplomati americani.

2. Strategia de Negociere a Coreei de Nord: eratica sau previzibila?

In mod conventional, stilul de negociere al Coreei de Nord este considerat a fi imprevibil si irational; intr-adevar imaginea RPDC ca o tara nedezvoltata guvernta de un despot eratic apare frecvent in discursurile politice americane. In 1986, senatorul Frank Murkowski descria regimul lui Kim Il-sung ca fiind capabil de „actiuni disperate si irationale”. In 1999, comitetul editorial al Los Angeles Times l-a parafrazat pe senator in analiza deciziei RPDC de a provoca o confruntare cu RC in Marea Galbena: ”Coreea de Nord a reamintit tuturor cat de incapatanata poate fi, si totodata cat de irationala... Saracita si afectata de foamete, Coreea de Nord inca isi mai permite sa se opuna celor de al caror ajutor are cea mai mare nevoie. Cu toate acestea, in mod bizar, ea face exact acest lucru.”

Ca Secretar de Stat, Hillary Clinton a declarat ca America nu va ceda comportamentului inconsecvent si imprevizibil al regimului Coreei de Nord.

Dar desi actiunile lui Pyongyang sunt deseori opuse asteptarilor Americii, o analiza mai atenta a comportamentului Coreei de Nord dezvaluie o metoda a pretinsei sale nebunii. Considerand lucrarile lui Scott Snyder, care constata ca ”in contradictie cu opiniile multor observatori externi care evalueaza conduita Coreei de Nord conform asteptarilor lor”, abordarea RPDC a negocierilor este ”foarte reglementata si consistenta”, din punct de vedere al stilului, dar si al strategiei.

In timp ce strategia lui Pyongyang este modelata, in prumul rand, de contextul in care au loc negocierile, exista cateva preocupari strategice ce sunt prioritare pe agenda sa, oricare ar fi scenariul cu care se cofrunta. Cea mai importanta dintre acestea o constituie mentinerea viabilitatii guvernului sau, frau preluat de Kim Jong-il la moartea lui Kim Il-sun, tatal sau. Deteriorarea economiei si cresterea izolarii Coreei de Nord au destramat visurile lui Kim Senior de a institui o unificare socialista si hegemona in Sud. Dimpotriva, liderul trebuie acum sa fie cu ochii in patru pentru preintampinarea pozitiei dominante a Sudului si sa asigure supravietuirea de baza regimului sau periclitat.

Totodata, strategia nord-coreeana este construita in jurul mentinerii perceptiei echivalentei, o dorinta ce vine din considerente de imagine a unei natiuni atat de puternice, incat au prioritate in cadrul oricaror negocieri. De cele mai multe ori cuvantul ”concesii” este mai important pentru negociatorii nord-coreeni decat substanta acestora, fapt ilustrat chiar de refuzul lui Pyongyang de a accepta un reactor racit cu apa usoara, specificat ca fiind ”model standard sud-coreean” in timpul negocierilor cu KEDO (Organizatia pentru Dezvoltarea Energetica in Peninsula Coreeana). Spre deosebire de preocuparea Nordului cu regimul de supravietuire, aceasta insistenta de a-si pastra imaginea a ramas constanta de-a lungul istoriei sale: spre exemplu, la negocierea armistitiului in urma Razboiului din Coreea, un reporter al RPDC a observat ca intalnirea de la Kaesong a marcat ”primul moment cand comunistii din Asia estica s-au asezat la masa negocierilor pe picior de egalitate cu americanii, incercand sa obtina cat mai multe de pe urma acesteia.”

Mai mult, Coreea de Nord refuza in mod constant conditionarea ”in ducerea negocierilor si implementarea acordurilor, preferand, mai degraba, un sistem in care toate partile sa ia masuri simultan. Negocierile dintre SUA si DRPC s-au clatinat de fiecare data cand diplomatii americani se angajau intr-o abordare conditionata in care una dintre parti trebuia sa actioneze pentru a face progrese fara masuri reciproce ale celeilalte parti implicate. Convorbirile de la Geneva in 1993 sunt un exemplu pertinent: atunci, dialogul a fost blocat pana cand America si-a retras revendicarea ca RPDC sa reia cooperarea cu inspectorii de armament ai Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (AIEA)ca o conditie pentru reinceperea tratativelor.

Cand urmaresc aceste trei obiective, negociatorii nord-coreeni nu se indeparteaza de agenda pentru a obtine un maximum de concesii de la partenerii lor. Ei incep prin a prezenta o pozitie ferma, maximalista si intransigenta, cu multe revendicari rigide si expansive, atitudine adoptata pentru a intimida omologii si pentru a facilita un aranjament cat mai apropiat posibil de linia lor minima. Sesiunile formale ulterioare sunt folosite pentru a-si consolida pozitia, a-si forma o imagine dura si pentru a manipula raportul unor concesii obscure nefacute la masa negocierilor. In acelasi timp, ei se folosesc de intalniri informale pentru a explora potentialul pentru compromis. Cand procesul targuelii se incheie, negociatorii RPDC isi intaresc pozitia inca o data pentru a castiga concesii de ultim moment.