Instaurarea Cenzurii

Secolul 19 este, sub toate aspectele, hotarator pentru teoria si practica cenzurii in tarile romanesti, pentru grandoarea si decadent formelor de represiune, , de importanta si actualitate europeana. Dupa o perioada de perfectionare si intensificare fara precedent- effect direct in Muntenia si Moldova al ocupatiei rusesti- cenzura sufera o sincopa in perioada 1848, pentru a fi reintrodusa, apoi suprimata si desfiintata- in cele din urma si pentru o lunga perioada- prin Constitutia din 1866. Care sunt formele de organizare, modul de funcionare si metodele cenzurii epocii, pot fi urmarite pe viu, printr-o documentare destul de abundenta, adesea savuroasa. Cenzura apartine, de altfel, mentalitatii politice , ideologice si cultural a intregului secol. Legatura sa cu ideile “libertate”, “cercetare”, “gandire”, “literature”,si “exprimare” este constanta si profunda.

In Transilvania, spiritual de organizare si control, net superior celui din Principate din aceeasi perioada, se exercita, in continuare, prin Tipografia Universitatii din Buda. Ea are(in 1825) “craiesti Tensori in toate limbile” .

Cel de limba romana, deosebit de vigilant, sterge, de pilda, dintr-un text(in 1845), o fraza unde se vorbeste tocmai de … “cinstitae diregatorie tensurala”. Dar si mai inainte, in urma unor adrese oficiale foarte energice, nu se aprobase nici proiectul lui I. Piuariu Molnar( Walachische Zeitung fur der Landmann, 1793), nici Instiintare pentru gazetele romanesti a lui R. Racoce(1817). Publicitatea de acest gen era strict interzisa. Este active, in continuare, in acelasi timp, atat in biserica unita(din Ardeal) cat si in cea ortodoxa(din Tara Romaneasca) cenzura eclesiastica. In primul caz, credinciosii sunt pusi in garda printr-o Pastoriceasca Datorie impotriva unor “minciuni si diavolesti inselaciuni”. In cel de al doilea, cartile tiparite de Blaj sunt “pline de socotelele(cele rele) ale apusenilor” .

Modul de functionare al acestei cenzuri scoate in evidenta orientari si metode de o extrema intoleranta si duritate. Actioneaza mai intai, tendinta cenzurii de totdeauna si pretutindeni : “legea” agravarii progressive, de la centru spre periferie, a vigilentei sporite direct proportionale cu departarea de central de putere si decizie. Se inregistreaza proteste si excese de zel: “Cei e la Buda stiu despre Transilvania si putin le pasa de ea, usor lasa sa se publice in tipar astfel de lucruri care pentru transilvaneni sunt veninul rebeliunii”.

In alta imprejurare, se cere sa se cenzureze mai inati in Ungaria si toate cartile referitoare la Ardeal. O masura suplimentara de precautie.

In cateva cazuri punctuale, bine cunoscute, se iau masuri drastice: de la interzicerea totala sau partial la confiscare. Campionul represiunii este episcopul unit I. Bob si prima victim pare sa fie Samuel Micu Klein, inca de la sfarsitul secolului trecut. I se interzice o traducere a Istoriei ecelsiastice de Fleury. “Ar produce mare scandal printer invatatii nostril prin adnotarile marginale”. Mai inainte, acelasi episcop rugase, in 1790, guvernul sa confiste pur si simplu traducerea Bibliei de acelasi Samuel Micu. Numai ca traducatorul, precaut, n-a … predate manuscrisul. Deci “guvernul” n-a avut ce sa … confiste. Imprejurare nu lipsita de ironie: in 1804, Samuel Micu , dupa multe ezitari si amanari, este numit, el insusi censor, pus in situatia sa cenzureze, efectiv pe altii.

Un “client” constant al cnzurii ardelene este si Gh. Sincai, “diortositorul cartilor” sau censor et corrector librorum valachorum(1804-1808), la aceeasi tipografie universitara din Buda. Era in cunostinta de cauza, inca din 1780, cand dories sa adauge gramaticii sale(Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae) un dialog, “ci nu m-au ingaduit censura Curtii cei imparatesti de la Viena”, dupa cum declara in Hronica Romanilor.

In situatia ambigua, de neinvidiat, de “cenzurat-cenzor”, este si Petru Miron. Numit “cenzor si corrector”, in 1808, dupa moartea lui S. Micu Klein, el intra in conflict cu acelasi episcope, cel putin dificil, I. Bob. Acesta cere epurarea a patru pagini, “cari tulbura linistea publica” din Istoria pentru inceputul Romanilor in Dachia(1812), tiparita “nu stiu cu a cui aprobare”. Solutia propusa? Ruperea atenta si meticuloasa a paginilor incriminate. Istoria bisericei romanilor… (1813) este cenzurata, la cererea lui I. Bob, dupa aceeasi metoda expeditiva. Sunt suspecte unele aluzii personale. Tiparirea este oprita la p. 392. Se deschide o intreaga ancheta oficiala.