Violența școlară

INTRODUCERE

Învăţarea acoperă aproape toate aspectele vieţii noastre, intervenind nu numai în stăpânirea unei noi abilităţi sau a unor probleme ştiinţifice, ci şi în dezvoltarea emoţională, relaţionarea socială şi chiar în dezvoltarea personalităţii. Conceptul de învăţare şcolară are o semnificaţie ce îl delimitează de conceptul general de învăţare, deşi activitatea elevului în şcoală este proiectată să reconstituie „în esenţa ei, conoaşterea săvârşită de omenire în general, cunoaştere condensată sui-generis în materiile de învăţământ”.

Cercetătorii şi practicienii acceptă faptul că învăţarea şcolară constă şi în achiziţii de genul: a şti să cauţi, şi să regăseşti informaţia în domeniul specific sarcinii; a putea să identifici deviaţiile de la traseul proiectat al învăţării; a fi capabil să operezi schimbări fine sau să redesenezi planul strategic de studiu în baza evaluării secvenţelor cu cea mai mare şansă de succes; a şti să revizuieşti cunoştinţele din domeniu şi a ajunge să ai încredere în propria competenţă; a şti să ajustezi sau să abandonezi scopul iniţial dacă acesta s-a dovedit inoportun; a fi capabil să reevaluezi raţiunea care a susţinut persistenţa în atingerea scopului; a putea să controlezi suportul afectiv al acestor schimbări. Conştientizarea acestor aspecte ale învăţării şcolare impune reflecţiei teoretice asupra organizării instruirii noi concepte, de clarificarea cărora depinde reconfigurarea modelelor de instruire. Conceptele de învăţare autonomă, strategie şi stil de învăţare sunt de asemenea concepte cu valenţe orientative ale practicii educaţionale. Stilul de învăţare nu are numai o valoare estetică , nu este numai un fapt exterior, înzestrat doar cu o valoare estetică, fără a influenţa cu nimic eficacitatea activităţii de învăţare. Problema stilurilor de învăţare se îndreaptă mai puţin asupra aspectului „ce se realizeaz㔺i insistă asupra modului cum se realizează învăţarea şcolară.

Cercetarea de faţă are ca obiectiv prezentarea varietăţii şi eficacităţii stilurilor de învăţare, a implicaţiilor acestora asupra temperamentului , precum şi studierea relaţiei existente între diverse stiluri de învăţare şi tipurilor dominante de inteligenţă la elevi.

I FUNDAMENTARE TEORETICĂ

1.1 ÎNVĂŢAREA

Conceptul de învăţare

În sens larg, învăţarea este definită ca proces de însuşire de cunoştinţe sau deprinderi prin practică, educaţie sau experienţă, această accepţiune fiind utilizată în cadrul mai multor discipline inclusiv în psihologia educaţiei şi psihologia cognitivă.

G. Kimble (Reber, 1995) consideră învăţarea o schimbare relativ permanentă a potenţialităţii de răspuns ce apare ca rezultat al practicii întărite. Această definiţie include patru elemente considerate de aproape toţi teoreticienii învăţării ca fiind esenţiale pentru înţelegerea procesului învăţării: 1. schimbare relativ permanentă exclude schimbările de moment declanşate de oboseală, situaţie, obişnuinţă etc. sau schimbările impuse de fenomenul de creştere, maturizare (Gagné, 1975); 2. potenţialitate de răspuns face distincţia între învăţare şi performanţă, învăţarea este un eveniment recunoscut în urma măsurării schimbărilor de performanţă; 3. întărirea este elementul forte introdus de behaviorişti, fără întărire se va manifesta extincţia, dar utilizând întărirea vor apărea acele schimbări ale potenţialităţii de răspuns; 4. practica se referă la faptul că dacă învăţarea are loc, mai repede sau mai târziu comportamentul va fi emis şi apoi repetat, manifestările întărite vor îmbunătăţi învăţarea. Noţiunea de practică are de asemenea rolul de a diferenţia schimbările relativ permanente de schimbările permanente generate de maturaţie (zborul păsărilor) sau de tendinţele native particulare unei specii, acestea nu înseamnă învăţare.

Învăţarea este o schimbare relativ permanentă a cunoştinţelor şi comportamentelor rezultate în urma experienţei. Învăţarea de tip şcolar este deci o schimbare relativ permanentă a cunoştinţelor şi comportamentelor ca urmare a experienţei şcolare.

Jurcău (2000) defineşte învăţarea ca activitate de însemnătate fundamentală pentru adaptarea la mediu şi dezvoltarea psihocomportamentală (p.107).

În concepţia funcţionalistă (William James, John Dewey) deprinderile învăţate sunt văzute nu numai ca simplă adaptare pasivă la mediu ci şi contribuind la schimbarea mediului. Învăţarea nu este deci adaptare ci schimbare de mediu în interacţiunea individului cu mediul. Watson vede învăţarea ca fiind automată, inconştientă, rezultând din asocierea stimulilor cu răspunsul. Bruner (cognitivist) consideră învăţarea ca produs al gândirii, achiziţia conceptelor este analogă cu învăţarea unui set de reguli de clasificare a obiectelor, în timp ce Simon şi Newell unifică rezolvarea de probleme şi învăţarea într-o singură concepţie.