Convenția Internațională Privind Ocrotirea Vieții pe Mare Solas 1974

INTRODUCERE

Istoria dezvoltării civilizaţiei aduce dovezi certe care demonstrează că navigaţia a fost una dintre cele mai vechi îndeletniciri a omului. Evoluţia ei a fost lentă şi calea maritimă a fost întotdeauna plină de primejdii iar omul care-şi desfăşoară activitatea pe navă este lipsit de avantajele celui care îşi desfăşoară activitatea pe uscat. Dar, cu toate aceste riscuri şi privaţiuni, marea l-a atras pe om, iar omul a căutat să o înfrunte şi să o supună. Se poate spune că navele actuale, dotate cu echipament de înalt nivel tehnic şi care oferă un confort sporit, reprezintă o concentrare colectivă, în scopul efectuării transportului maritim în deplină siguranţă pentru om, navă şi marfa aflată la bord.

Dacă problema transporturilor mărfurilor în traficul maritim era privită cu deosebită atenţie încă din antichitate, cu atât mai mult se pune accentul în zilele noastre ca această problemă să fie fundamentată pe baze ştiinţifice, pentru că oamenii sunt puşi, astăzi, să conducă şi să exploateze coloşii care străbat mările, în condiţii de deplină siguranţă şi cu o eficienţă maximă. De aceea, pe măsura intensificării transportului pe mare, prin dezvoltarea social-economică a popoarelor, a devenit necesară şi s-a impus treptat perfecţionarea organizării acestei activităţi, realizarea unor măsuri cât mai eficiente de siguranţă şi asigurare a navelor, mărfurilor şi echipajelor şi instituirea unui cadru juridic cât mai adecvat, care să permită desfăşurarea normală a comerţului maritim.

Se poate afirma fără rezerve că necesitatea transportului maritim a condus la o largă cooperare internaţională oficializată sub egida organismelor ONU, destinată să asigure:

- siguranţa navelor şi a vieţii umane pe mare;

- evitarea accidentelor şi organizarea asistenţei şi salvării maritime;

- asigurarea mărfurilor, navelor şi persoanelor;

- unificarea legislaţiei şi metodologiei în comerţul maritim;

- şi, ceea ce este corolarul tuturor măsurilor, stabilirea pentru comerţul maritim a unui cadru juridic şi economic adecvat, echitabil, durabil şi operativ, pe fondul cooperării internaţionale, care să garanteze funcţionalitatea sau egalitatea, în drepturi şi obligaţii ale naţiunilor şi partenerilor, condiţii în care principiul avantajului reciproc poate asigura rentabilitate echitabilă în cadrul comunităţii internaţionale.

Siguranţa navigaţiei are trei elemente de bază aflate în interdependenţă:

- omul, ca subiect al convenţiilor internaţionale privind siguranţa navigaţiei ;

- mărfurile, ca obiect al acestor convenţii;

- navele, ca mijloc de transport maritim al mărfurilor.

Navele de transport maritim trebuie să îndeplinească anumite condiţii tehnico-constructive, care să-i asigure rezistenţa la solicitările mării pentru zona de navigaţie corespunzătoare clasei sale şi stabilită prin certificatul de clasă. Realizarea condiţiilor tehnico-constructive garantează în principal siguranţa navei şi, implicit, a mărfii şi a echipajului. Împreună cu alte condiţii privind completarea echipajului şi buna sa calificare profesională, asigurarea proviziilor, combustibilului, pieselor de schimb etc., condiţiile tehnico-constructive asigură navei aşa-numita „bună stare de navigabilitate”. Acest fapt a determinat reglementarea şi normarea acestor condiţii prin convenţii internaţionale.

În eforturile sale de a promova un grad mai mare de securitate în navigaţia maritimă şi de eficacitate pentru transportul maritim, statele transportatoare au realizat cadrul necesar adoptării de instrumente juridice cu caracter internaţional în materie, diversificate dar răspunzând în ansamblul lor unor necesităţi de ordin practic. Într-adevăr, elaborarea şi adoptarea de convenţii internaţionale multilaterale, de reglemente, culegeri de norme practice şi directive a fost stimulată de nevoile imperioase ale practicii, de dezvoltarea masivă a transportului maritim cu coordonatele sale esenţiale: creşterea numărului de nave şi a volumului de mărfuri transportate.

Pentru elaborarea şi aplicarea cadrului juridic şi organizatoric privind navigaţia maritimă în apele internaţionale a fost creata Organizaţia Maritimă Internaţională (I.M.O.) ca organism specializat al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) în problema maritimă şi are ca obiective:

1. Asigurarea siguranţei navigaţiei şi ocrotirea vieţii umane pe mare - activitatea este coordonată de către M.S.C (Comitetul Securităţii Maritime).

2. Protecţia mediului marin, activitatea este coordonata de M.E.P.C (Comitetul Protecţiei Mediului Marin).

I.M.O îşi rezolvă obiectivele prin convenţii internaţionale pe care le propune membrilor printre care şi România, spre semnare şi aplicare.

După semnarea de către un stat a unei convenţii, statul respectiv devine "Stat Parte" la convenţia respectiva.

Convenţiile Internaţionale sunt menţinute la nivelul obiectivelor lor prin:

- protocoale;

- amendamente (care le menţin moderne şi actuale).

Pentru a-şi atinge obiectivele propuse, Organizaţia Maritimă Internaţională, în decursul celor peste 50 de ani de activitate, a promovat adoptarea a aproximativ 30 de convenţii internaţionale şi a adoptat un număr mare de coduri şi recomandări asupra unor probleme variate referitoare la securitatea maritimă, siguranţa navigaţiei şi prevenirea poluării.

Convenţia este o înţelegere încheiata între state prin care sunt reglementate probleme privind relaţiile dintr-un anumit domeniu. Are un caracter mai specializat decât tratatul, domeniile de reglementare sunt de aceea mai variate , iar angajamentele asumate sunt de un nivel mai scăzut decât cele din tratate. Ratificarea este de asemenea necesara(1).