Ecoturismul și protecția mediului

În ultimele decenii ale secolului XX, ecoturismul începe să se manifeste tot mai mult ca o nouă ştiinţă menită să arate noile coordonate de dezvoltare a industriei turistice la nivel global. Deşi la începuturile sale a fost aplicat numai pentru turismul practicat în zonele naturale protejate, treptat, aria sa de acţiune s-a extins şi asupra celorlalte forme majore de turism.

La finele secolului XX, ecoturismul este un domeniu care începe să câştige o tot mai mare importanţă. Cea mai plastică definiţie a acestuia a fost dată de Societatea Talamaca pentru ecoturism si conservare din Costa Rica:

“ Ecoturismul înseamnă mai mult decât cărţi şi albume despre faună, binocluri, mai mult decât arta populară care este afişata pe pereţi hotelurilor restaurantelor, ci de fapt înseamnă o lupta constantă pentru apărarea, peisajelor, cu susţierea tradiţiei culturale a popoarelor. ”

De altfel, O.M.T. propune ca aceasta să nu reprezinte o simplă etichetă de marketing, ci o modalitate durabilă de dezvoltare şi practicare a turismului, care să corespundă unor criterii de gestionare obiectivă şi ecologică.

O strategie pentru acest turism care protejează resursele turistice a fost publicată în 1994 de către Secretariatul Naţional de Turism din Mexic, în colaborare cu Alianţa Mondială pentru Natură adoptată ulterior şi de O.M.T.

Aceasta include câteva idei esenţiale menite să pună în echilibru natura şi turismul:

Zonele unde se practică ecoturismul trebuie să fie considerate de interes conti-

nental sau mondial şi să facă parte din patrimoniul turistic al planetei şi unde se cer respectate cu o rigoare deosebită teoriile cu stiluri de viaţă tradiţionale ale populaţiei locale. Prin ecoturism se încearcă minimalizarea efectelor negative asupra mediului local şi natural, ca şi asupra populaţiilor locale.

Ecoturismul trebuie să contribuie la gestionarea spaţiilor protejate şi să ame-

lioreze relaţiile dintre comunităţile locale şi persoanele abilitate să gestioneze aceste spaţii protejate.

Această formă de turism trebuie să furnizeze avantaje economice şi sociale

locuitorilor zonelor turistice şi să asigure participarea lor în luarea deciziilor în ceea ce priveşte genul şi volumul activităţilor turistice ce trebuie astfel autorizate.

Noul turism poate să favorizeze o interacţiune autentică între populaţia de

primire şi turişti, ca şi un interes real pentru o dezvoltare durabilă şi protecţia zonelor naturale, atât în ţările receptoare de turişti cât şi în cele emitente de turişti.

Prin ecoturism se încearcă lărgirea spectrului de activităţi economice şi

tradiţionale (agricultură, creşterea animalelor, pescuit etc.) fără a le marginaliza sau înlocui, pentru ca economia locală să nu fie subordonată schimbărilor şi influenţelor interne si externe.

Activităţile turistice desfăşurate sub emblema ecoturismului trebuie să ofere

oportunităţi specifice, astfel încât populaţiile locale şi angajaţii din industria turistică să fie în măsură să utilizeze spaţiile naturale într-o manieră durabilă şi să aprecieze obiectivele naturale şi culturale valoroase, care sunt puncte de maximă atracţie pentru turişti.

Aflat în mai multe ţări într-o formă embrionară de organizare, acest tip de turism poartă diferite denumiri: „turism blând”; „turism verde”; „turism ecologic”; „ecoturism”. Între aceşti termeni, care par cuvinte sinonime, nu există practic diferenţe de conţinut, criterii, domenii de aplicaţie a conceptelor şi a produselor pe care le oferă.

Cea mai utilizată definiţie, în literatura ştiinţifică, de specialitate este următoarea:

„Ecoturismul este un turism practicat în spaţiile naturale sălbatice şi culturale tradiţionale puţin modificate de om, şi care trebuie să constituie sanctuare de protecţie a naturii şi a formelor ancestrale de civilizaţie pentru a sprijini dezvoltarea economică a comunităţilor locale.”

Cele mai cunoscute oferte se găsesc în emisfera sudică, în ţări cu o remarcabilă biodiversitate, care dispun de un număr important de rezervaţii naţionale sau chiar private, de comunităţi rurale cu un mod de viaţă tradiţional, întinse pe zeci de mii de kilometri, care sunt gestionate prin forme proprii de administraţie, interesate de păstrarea ocupaţiilor tradiţionale.

În plan cultural, ecoturismul se regăseşte mai ales în Europa şi Asia, unde mai multe ţări deţin un patrimoniu cultural de excepţie.

Din acest punct de vedere ecoturismul este, mai întâi de toate, o acţiune de dezvoltare sub forma unui parteneriat activ între turişti, turoperatori, agenţi de turism, comunităţi locale, gestionari de spaţii protejate, asociaţii de mediu şi colective de specialişti în domeniu. Toţi aceşti parteneri se angajează în cadrul unei cărţi comune şi urmăresc modul de dezvoltare şi desfăşurare a activităţilor turistice, participă în mod direct la informarea turiştilor asupra obiceiurilor şi normelor locale, la participarea la unele programe de protecţie a speciilor şi locuitorilor, pentru a le oferi resurse de venituri suplimentare şi posibilitatea de conducere a tuturor acţiunilor.