Potențialul Turistic al Comunei Polovragi

POTENŢIALUL TURISTIC AL COMUNEI POLOVRAGI

( JUDEŢUL GORJ )

INTRODUCERE

Turismul rural nu este numai un sejur la o fermă sau într-o casă ţărănească. Turismul rural se adresează în primul rând oamenilor dinamici, celor care iubesc natura şi turismul ecologic, profită de orice ocazie pentru a face plimbări, ciclism, ascensiuni, „vânătoare de imagini”, iubitori de sport şi aventură, vânătorilor şi pescarilor, cât şi celor care consideră traiul în natură o adevărată sursă de sănătate. Practicat cel mai frecvent în compania familiei sau a prietenilor, companie în care te simţi cel mai bine şi în siguranţă, în grupuri mici, această formă de turism oferă individului libertate şi independenţă.

Comuna Polovragi este cunoscută ca centru etnografic şi istoric. Din punct de vedere al ocupaţiilor tradiţionale, Polovragiul este cunoscut ca zonă de practicare a pomiculturii, creşterea animalelor, artă populară tradiţională (cusături – ţesături, sculptura în lemn, cioplitură în lemn, împletituri), exploatarea şi prelucrarea lemnului. Creşterea ovinelor şi bovinelor continuă să reprezinte emblema locului. De asemenea trebuie remarcată poziţia privilegiată din nordul Olteniei unde există cea mai mare concentrare de mănăstiri din ţară, majoritatea din ele aflându-se în aproprierea Polovragiului. Aceste valori culturale aflate într-o zonă cu floră şi faună bogată, cu peisaje deosebite, atrag turiştii pe acest tărâm binecuvântat cu un mare potenţial turistic, unde ospitalitatea polovrageanului aşteaptă să se facă cunoscută.

Tradiţiile bine păstrate în zona comunei Polovragi, preocupările artistice, portul popular constituie un motiv al atracţiei turistice. Abordând viitorul acestei localităţi rurale din perspectiva turistică şi adaptându-se acestui scop, se poate considera că specificul ei etnografic poate şi trebuie să fie conservat şi perpetuat. În caz contrar, interesul actual al turiştilor pentru satul românesc, pentru mediul rustic în general, va scădea. Cu mai multă receptivitate şi cu puţin interes din partea organelor administrative şi de specialitate, se poate perpetua, chiar şi în condiţiile civilizaţiei contemporane, specificul spiritual şi etnografic al satului românesc.

Astfel s-ar putea dezvolta un sat turistic de creaţie artistică şi artizanală. Este cunoscut interesul turiştilor pentru creaţia artizanală, precum şi dorinţa lor de a achiziţiona astfel de creaţii direct de la sursă, de la creatorul însuşi.

CAP. I – POTENŢIALUL TURISTIC AL JUDEŢULUI GORJ

1. 1. Potenţialul turistic antropic

Denumirea localităţii, toponimie româneascǎ cu rezonanţă particulară, a dat naştere la multe interpretări. Unii au pus-o în legătură cu o plantă numită povraga sau polvraga, folosită ca medicament; alţii au derivat-o de la un cuvânt grecesc compus, care ar însemna mult stâncoasa (Ghenadie Enaceanu); sau de la cuvintele slave indicând o jumătate de vale cu maluri râpoase (Iorgu Iordan); iar alţii au văzut în ea o vale diabolică sau o câmpie vrăjită (Aurelian Sacerdoteanu) . Cu toate acestea n-ar fi exclus ca denumirea să fie de origine geto-dacă, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, referitoare la credinţele religioase şi practicile medicale răspândite în viţa stramoşilor.

Zona, se caracterizează printr-o straveche locuire, fapt dovedit de numeroase cercetări arheologice. S-a descoperit o aşezare dacică cu două nivele, datând din sec. I. î. Hr. Un nivel al aşezării era situat la înălţime pe Platoul Padeşului şi al Crucii lui Ursache şi funcţiona ca o cetate de refugiu. Un alt nivel, jos, în apropiere de ieşirea Oltetului din Chei, în punctul numit Gura Pietrei, nivel ce funcţiona ca aşezare civilă.

Începând cu sec. al XIV - lea, sub protecţia tânărului stat feudal Tara Românească se afirmă în întreaga zonă subcarpatica o puternică viaţă economică prin introducerea în circuitul productiv a tuturor resurselor naturale şi prin circulaţia bunurilor materiale transilvănene şi suddunarene. Deşi existau cu multă vreme în urmă, sunt atestate documentar toate aşezările din zonă, începând cu anul 1480 (Polovragi şi Baia de Fier), apoi Racoviţă (1502) şi Cernadia (1587). Documentele respective arată aceste sate, până atunci libere, devin cu timpul proprietate feudală (domnească, boierească şi apoi mănăstireasca) .

Comuna Polovragi este cunoscută ca centru etnografic şi istoric. Din punct de vedere al ocupaţiilor tradiţionale, Polovragiul este cunoscut ca zonă de practicare a pomiculturii, creşterea animalelor, arta populară tradiţională (cusături , ţesături, sculptură în lemn, cioplitură în lemn, împletituri), exploatarea şi prelucrarea a lemnului. Creşterea ovinelor şi bovinelor continuă să reprezinte emblema locului. De asemenea trebuie remarcată poziţia privilegiată din nordul Olteniei unde există cea mai mare concentrare de mânăstiri din ţara, majoritatea din ele aflându-se în aproprierea Polovragiului. Aceste valori culturale aflate într-o zonă cu floră şi faună bogată, cu peisaje deosebite, atrag turiştii pe acest tărâm binecuvântat cu un mare potenţial turistic, unde ospitalitatea polovrageanului aşteaptă să se facă cunoscută. Zona, se caracterizează printr-o străveche locuire, fapt dovedit de numeroase cercetări arheologice. S-a descoperit o aşezare dacica cu două nivele. Un nivel al aşezării era situat la înălţime pe Platoul Padesului şi al Crucii lui Ursache şi funcţiona ca o cetate de refugiu. Un alt nivel, jos, în apropiere de ieşirea Oltetului din Chei, în punctul numit Gura Pietrei, nivel ce funcţiona ca aşezare civilă. Incepând cu sec. al XIV -lea, sub protecţia tânărului stat feudal Tara Românească se afirmă în întreaga zonă subcarpatica o puternică viaţă economică prin introducerea în circuitul productiv a tuturor resurselor naturale şi prin circulaţia bunurilor materiale transilvănene şi sud-dunaren. Deşi existau cu multă vreme în urmă, sunt atestate documentar toate aşezările din zonă, începând cu anul 1480 (Polovragi şi Baia de Fier), apoi Racoviţă (1502) şi Cernadia (1587). Documentele respective arată aceste sate, până atunci libere, devin cu timpul proprietate feudală (domnească, boierească şi apoi mânăstirească) .