Turismul Cultural în Spania

CAPITOLUL 1. TURISMUL CULTURAL

1.1. Definirea fenomenului turistic

Turismul este o noţiune neclară, subiectivă în esenţă. Este dificil de separat ce este turistic şi ce nu într-un spaţiu dat, pentru ca aceleaşi amenajări pot servi unor scopuri multiple. Turismul este o activitate umană bazată pe deplasarea în spaţiu a indivizilor, de aici derivând deosebirea sa de ,,recreere”, care nu necesită neapărat deplasare. Una dintre cele mai simple definiţii ale fenomenului turistic ar fi abandonarea temporară a spaţiului cotidian de viaţă, în favoarea altui lor, construit pentru şi de către turişti, consacrat exclusiv odihnei.

Conform primei definiţii dată de O.M.T. în 1978, turistul este orice persoană aflată în afara reşedinţei sale curente pentru o durată de cel puţin 24 ore (o noapte) şi pentru maximum 4 luni, din următoarele motive: agrement, sănătate, misiuni sau călătorii de orice fel (congrese, seminarii, pelerinaje).

În condiţiile unei asemenea varietăţi de motivaţii pentru deplasările turistice, definiţia propusă de O.M.T. a fost permanent completată şi adaptată. Astfel, P. Cuvelier (citat de I. Muntele şi C. Iaţu, 2003) defineşte turismul ca fiind un ansamblu de practici asociativ abandonării temporare a reşedinţei, având drept obiectiv destinderea sau motivaţii cu caracter socio-cultural. D. Pearce (citat de I. Muntele şi C. Iaţu, 2003) defineşte turismul ca fiind ansamblul de relaţii şi fenomene rezultate în urma călătoriilor şi sejurului temporar al persoanelor, în special pentru a se destinde sau recrea.

Ţinând seama de toate definiţiile prezentate până acum se poate spune că turismul este o componentă activă a vieţii social-economice contemporane, care marchează profund regiunile favorizate de un potenţial natural şi antropic de excepţie, prin atracţia exercitată asupra maselor largi, în contextul creşterii nivelului de trai şi necesităţi atenuării influenţelor nocive ale mediului urban-industrial modern. (I. Muntele, C. Iaţu, 2003).

Accepţiunea noţiunii de ,,turism” a variat foarte mult în timp, de la ,,vilegiatura” secolului al XIX-lea la o gama foarte largă de activităţi în prezent, activităţi care au determinat clasificarea fenomenului turistic în mai multe tipuri. Astăzi sunt incluse în turism şi activităţi precum participarea la diverse congrese, conferinţe, festivaluri, manifestări sportive, pelerinaje, deplasări la sfârşit de săptămână, toate presupunând o puternică bază materială.

1.2. Locul turismului cultural in cadrul fenomenului turistic

Există numeroase încercări de clasificare a fenomenului turistic, având la bază criterii diferite: motivaţia, potenţialul turistic, durata desfăşurării fenomenului turistic. Una dintre cele mai complexe clasificări este cea propusă de P. Cocean, Gh. Vlăsceanu şi B. Negoescu (2002) care disting tipuri şi forme de turism. Pentru aceşti autori există 4 tipuri de turism:

- de recreere şi agrement;

- de îngrijire a sănătăţii (curativ);

- cultural;

- polivalent;

Este evident faptul ca aceste tipuri de turism se întrepătrund şi ca încadrarea unei deplasări turistice într-unul sau altul dintre aceste tipuri are la bază motivaţia determinantă, dar nu singura. Motivaţia culturală de exemplu poate să fie prezentă în toate tipurile menţionate la un moment dat.

Cea mai recentă clasificare din literatura geografică românească aparţine geografilor ieşeni I. Muntele şi C. Iaţu (2003) şi propune următoarele tipuri şi criterii de clasificare a turismului:

1. criteriul temporal: week-end, sejur, tranzit, croazieră;

2. criteriul localizării şi al motivaţiei: turism literal, turism alpin, turism lacustru, turism fluvial, turism citadin, turism rural-etnografic, turism cultural, turism frontalier;

3. criteriul agregativ: turism solitar, turism familial, turism de masă, turism expediţionar, turism cinegetic, pelerinajul, turism cultural-sportiv;

4. criteriul geografic: tipuri de turism specifică climatului temperat, polar sau tropical.

Se observă aşadar că, indiferent de clasificarea la care ne raportăm, turismul cultural apare ca un tip de turism clar diferenţiat de celelalte forme sau tipuri de turism mai ales prin motivaţie. El poate fi definit ca o formă de mobilitate turistică al cărei scop principal este lărgirea orizontului de cunoştinţe prin descoperirea patrimoniului cultural-artistic sau arhitectural şi al teritoriilor în care acesta se înserează. Conform Micului Dicţionar Enciclopedic, cultura reprezintă expresia civilizaţiei materiale şi spirituale generate a unui popor. În sens larg cuprinde atât cultura materială (toate bunurile materiale şi tehnicile necesare producerii lor), cât şi cultura spirituală (creaţiile din domeniul ştiinţei, literaturii, artelor). În acest context turismul cultural reprezintă o formă de valorificare a resurselor antropice şi tocmai de aceea în sfera sa de cuprindere se poate include şi turismul citadin şi turismul rural-etnografic. Turismul cultural trimite obligatoriu la noţiunea de patrimoniu, care reprezintă componentele materiale şi imateriale ale identităţii oricărei societăţi, elaborate, apoi transmise şi reactualizate în teritoriu. Patrimoniul material cuprinde muzeele, monumentele, ansamblurile arhitectonice, oraşele de artă, satele cu tradiţii bine păstrate, siturile arheologice, grădinile, edificiile de natură religioasă sau militară. Patrimoniul imaterial include sărbătorile şi manifestările culturale, tradiţiile şi aptitudinile creative acumulate în timp.

Practicile culturale se pot deosebi şi în funcţie de specificul mental şi comportamental al unor popoare. Astfel, anchetele efectuate în Franţa, principala destinaţie a turismului cultural mondial, demonstrează o anumită superficialitate a spaniolilor, o preferinţă a germanilor pentru artă romană sau Evul Mediu, dorinţa nord-americanilor de a-şi regăsi rădăcinile culturale, atracţia olandezilor pentru spaţiile rurale, interesul britanicilor pentru descoperirea monumentelor şi a locurilor care evocă relaţiile franco-engleze, în timp ce italienii preferă sanctuarele şi locurile de cult.

În ultimii ani formele de practicare a turismului cultural s-au diversificat foarte mult, luând forma sejururilor lingvistice, a turismului gastronomic. Îmbogăţirea ofertei turismului cultural se realizează sub presiunea a doi factori: cererea publicului, tot mai curios şi exigent şi atitudinea comunităţilor locale care doresc să obţină beneficii de pe urma activităţilor culturale pe care le finanţează.

Eficienţa turismului cultural este cea mai redusă dintre toate tipurile de turism, dar dezvoltarea sa prezintă şi o serie de avantaje, ce se referă la faptul că cererea este stabilă, solidă şi nu ţine cont de modă, aşa cum a fost cazul turismului balneo-climateric. Potenţialul de extindere este imens, mai ales în contextul mondializării, când situri exotice precum Insula Paştelui nu mai sunt aşa de îndepărtate.