Analiza Grafică a Efectului Economic

1.1 Măsuri de politică agricolă internă

În cazul, extrem de rar, în care o ţară nici nu importă, nici nu exportă un anumit produs, prin intermediul pieţei se reglează preţul astfel încât cantitatea produsă să fie egală cu cantitatea consumată, în situaţia în care guvernul nu adoptă nici o măsură de politică de sprijinire a producătorilor sau a consumatorilor.

Intervenţia guvernamentală în sectorul agricol implică o serie de costuri economice. Consumatorii vor fi nevoiţi să plătească mai mult pentru produsele agricole şi vor fi taxaţi mai mult pentru a acoperi costurile financiare ale susţinerii agriculturii. La acestea se adaugă costurile economice ale stocării de resurse în agricultură când ar putea fi folosite mult mai eficient în alte sectoare.

Există cinci mari tipuri de intervenţii guvernamentale care se utilizează în sectorul agricol:

- susţinerea preţurilor pe piaţa internă (fixarea preţurilor);

- subvenţiile directe (plăţile directe către producători);

- stocurile tampon;

- reducerea ofertei;

- politicile structurale.

1.1.1 Susţinerea preţurilor pe piaţa internă

Este fixat un preţ minim pentru produsele agricole - în mod normal mai mari decât ar fi preţul de echilibru de pe piaţă - şi sunt cumpărate orice surplusuri pe care producătorii interni nu le pot vinde. Aceste produse care sunt cumpărate sunt fie stocate, fie sunt utilizate în diverse moduri: exportarea lor, sau trimiterea lor sub formă de ajutoare alimentare ţărilor care au nevoie. Garantarea preţurilor, ca şi subsidiile, pot fi utilizată pentru creşterea şi/sau stabilizarea veniturilor fermei.

Să luăm cazul în care prin politici agricole se doreşte menţinerea veniturilor producătorilor la un nivel ridicat, şi doreşte menţinerea preţului P2, mai mare decât în situaţia iniţială (P1), caz în care decide să cumpere de pe piaţă cantităţile neconsumate.

Prin urmare, producătorii vor fi interesaţi să producă mai mult, sporind cantitatea de la O1 la O2, deoarece noul preţ al produsului le va permite să producă mai mult, chiar şi cu un cost unitar mai mare. Prin aceasta îşi vor spori veniturile,( în figura 3.5 se poate observa această situaţie). Câştigul lor va fi suma a+b+c+d, faţă de momentul iniţial, dar aria d va constitui costul adiţional al atragerii în folosinţă a noi input-uri, deci câştigul net va fii a+b+c.

Consumatorii vor reacţiona şi ei la această creştere a preţurilor pe piaţă, reducând consumul de la C1 la C2, pierderea lor fiind aria dată de a+b, din care aria lui a reprezintă cheltuielile suplimentare generate de cumpărarea produsului respectiv, în timp ce aria b reprezintă pierderea consumatorilor ca urmare a faptului că înlocuiesc în consum produsul respectiv.

În fine, cel de-al treilea actor al acestei analize, bugetul, va avea de pierdut prin cumpărarea la un preţ mare a cantităţilor care nu s-au consumat (O2-O1), având de plătit pentru acestea întreaga arie dată de b+c+d+e+f+g+h, în situaţia în care nu se pot vinde pe piaţa externă produsele. Dar în cazul în care foloseşte aceste produse, oricum ar fi trebuit să le cumpere la preţul iniţial, şi deci pierderea netă este de b+c+d.

În consecinţă, efectul social net al acestei măsuri, în cazul specificat, va fi:

Tab. 3.1 Efectul sprijinirii preţului producătorilor

Efectul

Producătorii (a+b+c)

Consumatorii -(a+b)

Bugetul -(b+c+d)

Efectul net -(b+d)

Notă: semnul minus indică o situaţie de pierdere, în timp ce semnul plus una de câştig

Adică câştigul pe care îl vor avea producătorii va fi suportat pe de o parte de consumatori, aria a, şi pe de altă parte din bugetul statului (b+c), care, oricum tot la consumatori revine până la urmă. Pierderea netă este datorată reducerii consumului, aria b, şi cumpărării de către stat a unei cantităţi din produsul respectiv. Dacă statul, nu foloseşte deloc produsele, pierderea va fi mai mare, va fi: b+d+e+f+g+h.