Conținutul și Dinamica Politicilor de Mediu

Politica de mediu poate fi definită ca un ansamblu coerent de măsuri şi mijloace prin care se urmăreşte conservarea capacităţii de suport a sistemelor naturale.

Considerăm necesare câteva nuanţări ale definiţiei propuse:

• optăm pentru un “ansamblu coerent” şi nu pentru un “sistem” de măsuri şi mijloace deoarece realitatea indică dificultăţi greu de depăşit în tentativa de proiectare a unei politici de mediu, cu puternice accente regionale şi globale, care să dispună de mijloace intrinseci de control, constituite în bucle de retroacţiune, aşa cum impune conceptul de sistem;

• “conservarea capacitaţii de suport” asigură finalitate politicii de mediu, conceptul de

“conservare” neexcluzând ci presupunând “cuplarea” mediului la activitatea economico-socială,

dar în limitele de manifestare a legilor biologice, ecologice. De asemenea, făcând trimitere la “conservarea capacităţii de suport”, se oferă suficient spaţiu pentru “maturizarea” polemicilor privind obiectivele politicii de mediu, polemici şi dezbateri care se înscriu în dinamica conceptului

de “politica de mediu”.

Componentele politicii de mediu vizează sfera reglementarilor (generale şi specifice), dar şi modificarea comportamentului producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în ansamblul sau, inclusiv prin mijloace financiare şi economice, la toate acestea adăugându-se problema transferului

de informaţie, a comunicării în domeniul mediului.

Politica reglementarilor este un exerciţiu prin care se oficializează un nivel minim acceptabil al calităţii mediului, ca valoare a bunăstării economico-sociale, dar şi intervenţia statului menită să depăşească (nu să substituie) unele din limitele economiei de piaţă în reflectarea costurilor sociale reale, respectiv asigurarea funcţionării în regim optimal a sistemului socio- economic, restricţionată de caracterul limitat al resurselor şi serviciilor de mediu.

Politica reglementarilor cuprinde:

• legea mediului,

• standarde şi norme de mediu,

• condiţii de obţinere a acordului şi autorizaţiei de mediu,

• legea planificării fizice,

• termenii de referinţă pentru elaborarea studiului de impact şi evaluarea propriu-zisă a impactului de mediu.

Deoarece unele activităţi prezintă un nivel ridicat al riscului ecologic, sunt necesare unele reglementari cu caracter specific:

• nominalizarea activităţilor şi produselor periculoase, precizarea condiţiilor de producţie, manipulare, depozitare, consum;

• termenii de referinţă ai planului de intervenţie în caz de accident ecologic;

• termenii de referinţă ai rapoartelor şi informărilor, în conformitate cu dreptul societăţii civile de a fi informată curent şi în situaţii de urgenţa.

Masurilor de ordin administrativ li se adaugă cele ale politicii de stimulare financiară şi economică – componentă a politicii de mediu – în legătura cu care se manifestă o anumită opoziţie

din raţiuni politice şi economice private. Totuşi, măsurile şi mijloacele de natură economico- financiară pot reabilita, într-o anumită măsură, statutul mecanismului economic în raporturile cu sistemul natural, economia publică relevându-le superioritatea faţă de măsurile şi mijloacele de reglementare.

Fără îndoială, componenta cea mai eficace şi mai economică a politicii de mediu o reprezintă ansamblul de măsuri şi mijloace pentru modificarea comportamentului producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în ansamblu, într-un sens favorabil mediului. Schimbarea opticii tuturor utilizatorilor faţă de mediu, conştientizarea caracterului multidimensional al sistemelor naturale, recunoaşterea rolului efortului colectiv în conservarea capacităţii de suport a mediului, reprezintă elemente esenţiale pentru atingerea obiectivelor cuprinse în denumirea generica de “dezvoltare durabilă”. Modificarea modului de a produce şi a consuma trebuie să devină o preocupare permanentă şi coerentă, născută din recunoaşterea şi reflectarea ciclurilor biologice, a legilor ecologice a căror efecte sunt mai puţin perceptibile la scara timpului economic.

Operaţionalizarea şi eficienţa celor trei componente ale politicii de mediu – politica de reglementare, politica economico-financiară şi politica educaţională – se află într-o evidentă dependenţă de o a patra componentă: politica surselor de informaţie şi comunicării.

Se sugerează de la început necesitatea asigurării fluxurilor informaţionale directe, reflectând realitatea şi a fluxurilor informaţionale indirecte, de răspuns din partea subsistemului superior de gestionare a datelor de mediu.